Sfinții Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, mitropoliții Transilvaniei
Sfântul Ierarh Ilie Iorest s-a născut în jurul anului 1600 în Transilvania, din părinți dreptcredincioși. A studiat la Mănăstirea Putna din Moldova, unde a început și viața monahală, dobândind o formare teologică solidă și cunoașterea limbii slavone. Cu sprijinul domnitorului Moldovei Vasile Lupu și al Sfântului Mitropolit Varlaam, a fost ales Mitropolit al Transilvaniei, cu scaunul la Alba Iulia, în 1640. A păstorit cu râvnă, apărând ortodoxia românilor ardeleni împotriva presiunilor principilor calvini, care voiau să impună heghemonia calvinismului asupra Bisericii românești. Refuzând să cedeze, a fost prins, aruncat în temniță și supus la chinuri timp de nouă luni. A fost eliberat în schimbul a o mie de taleri, pe care neavându-i, douăzeci și patru de credincioși s-au pus chezași pentru el. A plecat să strângă suma la Putna, la Vasile Lupu, la Varlaam și la țarul Rusiei, plătindu-și astfel libertatea. A trecut la Dumnezeu în 1678, în pace. Canonizat la 21 octombrie 1955.
Sfântul Ierarh Simion Ștefan a păstorit ca mitropolit al Transilvaniei între 1643 și 1656, succedând lui Ilie Iorest. A lăsat o operă de neprețuită valoare: în 1648 a tipărit la Alba Iulia prima ediție integrală a Noului Testament în limba română, Noul Testament de la Bălgrad, un monument al literaturii și al credinței românești. Datele biografice despre viața sa sunt puține, dar moștenirea cărturărească pe care a lăsat-o a rodit în întreg spațiul românesc. Canonizat la 30 octombrie 2011.
Sfântul Ierarh Sava Brancovici provenea dintr-o familie sârbă stabilită în zona Aradului. A primit tunderea în monahism la Târgoviște și a ajuns mitropolit al Transilvaniei în 1656, păstorind douăzeci și patru de ani în mijlocul acelorași presiuni calvine pe care le înfruntase și Iorest. A convocat soboare, a rânduit viața Bisericii, a apărat credința ortodoxă cu statornicie. În 1680 a fost arestat pe nedrept și aruncat în temniță, unde a suferit chinuri grele. A trecut la Dumnezeu în 1683, doborât de suferințele îndurate. Canonizat tot la 21 octombrie 1955.
Tropar, glasul 8: Mărturisitori ai Ortodoxiei și buni arhipăstori ai Bisericii lui Hristos, îndreptători ai poporului, Preafericiți Ierarhi purtători de biruință, Iorest și Sava, cei ce v-ați învrednicit de cununa vieții, rugați-vă Domnului să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș
Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul, cu numele de familie Stoica, s-a născut în veacul al XVII-lea în ținuturile Năsăudului. În 1690 a fost ales episcop al Maramureșului, hirotonit de marele Mitropolit Dosoftei al Moldovei, pe când acesta se afla în exil în Polonia. A păstorit cu credincioșie și cu mare grijă pentru turma sa, apărând ortodoxia maramureșenilor de presiunile confesionale externe.
Pe când autoritățile habsburgice încercau să atragă preoțimea română la Unirea cu Roma (1700), nici un român din Maramureș nu a luat parte la actul dezbinării, fapt datorat în mare măsură rezistenței și povețelor episcopului Iosif. Prigonit pentru stăruința lui în apărarea dreptei credințe, a fost aruncat în temniță în cetatea Hust în 1705, pe baza unor învinuiri nedrepte, fără judecată. Credincioșii din Maramureș au protestat cu hotărâre și au cerut eliberarea lui. Pus în libertate la sfârșitul lui 1705, nu i s-a mai îngăduit să conducă eparhia. A revenit în scaunul episcopal în 1711, dar puterile îi erau sleite de suferințele îndurate. A trecut la Dumnezeu în scurtă vreme, cu conștiința că a mărturisit și a slujit cu credincioșie legea strămoșească până la capăt. Canonizat prin hotărârea Sfântului Sinod din 20 iunie 1992.
Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin
Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin erau doi frați, ostași în legiunea romană staționată la Durostorum (astăzi Silistra, pe granița româno-bulgară), în provincia Moesia Inferior, pe vremea împăraților Dioclețian și Maximian Galeriu. Pasicrat era de douăzeci și doi de ani, iar Valentin de treizeci.
Văzând că mulți oameni erau prinși în cursele idolatriei și că, din frică, chiar unii creștini se ascundeau, cei doi frați au ieșit înainte, au mărturisit cu îndrăzneală că sunt creștini și au blestemat idolii. Aduși la judecată înaintea prefectului Avsolan și îndemnat să aducă jertfe lui Apollo, Pasicrat a alergat spre idol, l-a scuipat în față și a strigat că aceasta este cinstea cuvenită unui astfel de zeu. Legat cu lanțuri de fier, a răspuns că se împodobește cu ele. Fratele lui Papian, care se lepădase de credință de frică, a venit să-l înduplece; Pasicrat l-a mustrat că s-a depărtat de Hristos, refuzând orice compromis. Și Valentin, întrebat de guvernator, a mărturisit la fel, arătându-se gata la orice chin pentru Hristos.
Condamnați la decapitare, pe drumul spre execuție, mama lui Pasicrat mergea alături și îl îmbărbăta pe fiul ei să meargă fără frică înaintea morții, căci va fi mucenic pentru Hristos. După tăierea capetelor, ea a luat trupurile amândurora și le-a îngropat cu cinste, slăvindu-L pe Dumnezeu. Mucenicia lor s-a petrecut pe 28 aprilie 298. Sunt cinstiți în mod deosebit ca sfinți mucenici daco-romani, pătimitori pe pământ românesc.
Sfânta Cuvioasă Elisabeta, făcătoarea de minuni
Tot astăzi, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfintei Cuvioase Elisabeta, făcătoarea de minuni, care a trăit în veacul al V-lea, la Constantinopol. Nașterea ei fusese vestită mamei prin descoperire dumnezeiască, ca semn că pruncul ce va veni pe lume va fi vas ales al Sfântului Duh. De la vârstă fragedă s-a consacrat slujirii lui Dumnezeu, intrând în viața monahală și luând-și jugul nevoinței cu toată inima. Nu purta decât o singură haină aspră și îngheța de frig și de ger, dar duhul ei ardea necontenit cu văpaia dragostei dumnezeiești. A petrecut patruzeci de zile nemâncând, mulți ani fără untdelemn, fără încălțăminte. A ajuns stareță a mănăstirii ei, instalată chiar de Patriarhul Ghenadie al Constantinopolului.
Dumnezeu a învrednicit-o de darul tămăduirilor, al profeției și al izgonirii demonilor. A proorocit înfricoșătorul incendiu din Constantinopol din 465, și prin rugăciunile ei și ale Sfântului Daniil Stâlpnicul, cetatea a scăpat de la distrugerea completă. Vindeca toate bolile trupești prin rugăciune și toate bolile sufletești prin cuvânt de folos și povățuire spre pocăință. A adormit în Dumnezeu pe 24 aprilie 540. La mormântul ei s-au făcut multe minuni, iar moaștele sale au fost aflate nestricăcioase. O parte din ele se păstrează astăzi la mănăstiri din Grecia.
Tropar, glasul 8: Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; și lucrând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Maică Elisabeta, duhul tău.