Sfântul Mucenic Eupsihie din Cezareea Capadociei
Sfântul Mucenic Eupsihie s-a născut la Cezareea Capadociei, din părinți de neam nobil, tatăl lui fiind mare dregător. A crescut în dreapta credință, ducând o viață fără prihană, ajutând pe săraci și slujind lui Dumnezeu cu toată inima.
Chiar în ziua nunții sale, pe când se desfășura ospățul în casa sa, a văzut mulțimile elinilor mergând la capiștea idolului Fortuna, căruia Iulian Apostatul îi aducea jertfe zilnic când trecea prin Cezareea. Aprins de râvnă, Eupsihie a luat cu sine o ceată de creștini și a dărâmat capiștea până în temelie. Știind ce va urma, și-a împărțit averea la săraci și s-a pregătit pentru mucenicie prin post și rugăciune.
Vestit împăratului Iulian, acesta a trimis oaste. Eupsihie a fost prins, spânzurat, strujicat cu unelte de fier și ars cu torțe, neputând fi înduplecat să se lepede de Hristos. A primit în cele din urmă moartea prin sabie, pe 9 aprilie 362. Iulian, trecând pe la Cezareea în drum spre Persia, a amenințat că la întoarcere va ara cetatea cu plugul. Dar nu s-a mai întors, căci a murit în campanie. Pe locul mormântului Sfântului Eupsihie, creștinii au zidit o frumoasă biserică, la care s-au săvârșit tămăduiri.
Tropar, glasul 4: Mucenicul Tău, Doamne, Eupsihie, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a și ale demonilor neputincioasele îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfântul Cuvios Vadim arhimandritul și cei 7 ucenici ai săi
Sfântul Cuvios Vadim era din cetatea Vitlaplata din Persia, de neam foarte bogat. Când a hotărât să devină monah, și-a împărțit toată averea la săraci, și-a zidit o mănăstire în afara cetății și a viețuit acolo cu cei ai lui în nevoință, rugăciune și multa plăcere de Dumnezeu. Era un bărbat plin de har și de adevăr, vas ales al lui Dumnezeu.
Pe vremea marelui număr de mucenici persani, Sfântul Vadim a fost prins împreună cu cei șapte ucenici ai săi din porunca regelui Sapor al II-lea și aruncat în temniță. Acolo au petrecut patru luni, bătuți aspru în fiecare zi, răbdând cu bărbăție pentru dragostea lui Hristos.
Prințul Nirsan, creștin și el, închis în aceeași temniță, a slăbit și a voit să se lepede de credință pentru a-și câștiga libertatea. Regele Sapor, vrând să îl umilească pe Sfântul Vadim și totodată să păteze pe Nirsan cu un păcat de neiertat, i-a propus prințului renegat libertatea și moștenirea mănăstirii lui Vadim cu condiția să îl ucidă chiar el pe stareț cu mâna sa. Nirsan a primit. A luat sabia și, tremurând, a lovit de mai multe ori în grumajul sfântului, înainte de a-i tăia capul. Vadim a primit moartea fără să se plângă sau să se teamă, pe 9 aprilie 376. Nirsan nu s-a bucurat de răsplata promisă, ci a intrat în disperare și a murit în scurt timp cu moarte năprasnică. Cei șapte ucenici ai lui Vadim au rămas în temniță încă patru ani, până la moartea lui Sapor, după care au fost eliberați.