Aducerea Sfintei Mahrame a Domnului din Edesa la Constantinopol
Pe 16 august, Biserica Ortodoxă prăznuiește Aducerea Sfintei Mahrame a Domnului din Edesa la Constantinopol, eveniment petrecut în 944. Sfânta Mahramă, numită în greacă Mandylion și socotită prima icoană a Mântuitorului, este icoana cea nefăcută de mână omenească: chipul lui Hristos întipărit pe o mahramă prin atingerea feței Sale.
Pe vremea când Mântuitorul propovăduia și tămăduia pe pământ, trăia în cetatea Edesa din Siria un domnitor pe nume Avgar, bolnav greu: pe dinafară de lepră, pe dinăuntru de sfărâmarea oaselor, neputând ieși din casă. Auzind de minunile lui Hristos, dorea să-L vadă, dar, neputând merge el însuși, I-a trimis o scrisoare rugându-L să vină la Edesa să-l vindece, oferindu-I adăpost față de vrăjmășia iudeilor. Totodată, l-a trimis pe zugravul Anania, ca să-I picteze chipul, dacă Hristos nu putea veni.
Ajuns la Ierusalim, Anania nu a reușit să zugrăvească fața Mântuitorului, oricât s-a străduit, urcat pe o piatră, în mijlocul mulțimii. Atunci Hristos l-a trimis pe Apostolul Toma să-l aducă pe Anania la El și, cunoscându-l pe nume, i-a cerut scrisoarea lui Avgar. A citit-o și a scris răspuns, binecuvântându-l pe Avgar pentru credința lui neîntemeiată pe vedere și făgăduindu-i că, după Înălțarea Sa la cer, va trimite la el pe unul dintre ucenici, care îl va vindeca deplin și îl va boteza spre viața veșnică. A pecetluit scrisoarea, apoi a cerut apă, Și-a spălat fața și a șters-o cu o mahramă în patru colțuri: chipul Său s-a întipărit pe ea fără nicio lucrare de mână omenească. A dat-o lui Anania să o ducă lui Avgar.
Primind mahrama și scrisoarea, Avgar s-a umplut de bucurie și, sărutându-le cu credință, a primit o ușurare a bolii, rămânând totuși cu o mică parte de lepră, până la venirea ucenicului făgăduit. După Patimi, Înviere și Înălțare, Sfântul Tadeu, unul dintre cei șaptezeci de Apostoli, a mers la Edesa, l-a învățat pe Avgar credința și l-a botezat; la scufundarea în apa botezului, Avgar s-a vindecat deplin, cu trup și suflet, iar odată cu el s-au botezat toată casa lui și apoi întreaga cetate.
Avgar a sfărâmat idolul păgân aflat de mulți ani la poarta cetății și a așezat în locul lui, într-o firidă de piatră, mahrama cu chipul lui Hristos, împodobită cu aur și mărgăritare, poruncind prin lege ca toți cei ce intrau sau ieșeau din cetate să se închine ei. Rânduiala a fost păstrată în vremea fiului și a nepotului său. Un strănepot al lui Avgar însă s-a lepădat de credință și a voit să înlăture chipul, punând în locul lui un idol. Episcopul cetății, înștiințat pe cale dumnezeiască, a zidit noaptea chipul în perete, cu o candelă aprinsă înainte-i, iar locul a căzut cu vremea în uitare.
Pe vremea împăratului Iustinian, când regele Persiei, Hosroe, a asediat Edesa, o femeie luminoasă i s-a arătat în vis episcopului Evlavie, arătându-i locul unde era ascuns chipul. Acesta l-a găsit întreg și nevătămat, cu candela încă aprinsă după atâția ani, iar pe cărămida ce-l acoperise se întipărise o a doua asemenea închipuire a feței lui Hristos. Episcopul a purtat mahrama pe zidurile cetății, iar oastea persană, înspăimântată la vederea chipului, a fugit, izbăvind astfel Edesa.
Mult mai târziu, pe vremea împăratului bizantin Roman Lecapen (Porfirogenetul, care domnea împreună cu ginerele său Constantin, fiul lui Leon Înțeleptul), cetatea Edesa se afla sub stăpânirea sarazinilor. Roman a cerut de mai multe ori emirului să-i dea chipul, dar acesta a refuzat, astfel că împăratul a trimis oaste și a asediat cetatea. În cele din urmă s-a ajuns la înțelegere: emirul a primit douăsprezece mii de arginți și două sute de sarazini de vază, aflați până atunci în captivitate la greci, plus o scrisoare împărătească pecetluită cu aur prin care Bizanțul se angaja să nu mai ridice niciodată război asupra Edesei. Așa a fost adusă mahrama, cu mare cinste, la Constantinopol, făcând minuni pe drum și în cetate — bolnavi tămăduiți, orbi luminați, surzi vindecați, un îndrăcit izbăvit de duhul necurat, strigând spre slava Constantinopolului și a împăratului Porfirogenet.
S-a rânduit atunci prăznuirea aducerii chipului celui nefăcut de mână în ziua de 16 august, zi în care a intrat în cetatea împărătească, și a fost așezată în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, numită Fare ("Pharos"), spre apărarea cetății și spre slava lui Hristos.
Tropar: Preasfânt Chipul Tău, Doamne, cel nefăcut de mână omenească, l-ai trimis credinciosului Avgar, care dorea să Te vadă pe Tine, Dumnezeul nostru Cel Întrupat; și prin aceasta ne-ai arătat nouă calea mântuirii. Că tu ești Hristos Cel închinat de toți, Mântuitorul nostru cel preaslăvit.
Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache
Sfinții Martiri Brâncoveni sunt cei mai iubiți sfinți români ai veacului al XVIII-lea: un domn al Țării Românești, cei patru fii ai lui și credinciosul lui sfetnic, toți mucenicind pentru Hristos la Constantinopol pe 15 august 1714. Au fost canonizați de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 20-21 iunie 1992, cu zi de prăznuire la 16 august.
Constantin Brâncoveanu s-a născut la 15 august 1654, la Brâncoveni, azi în județul Olt, fiul marelui boier Matei ("Papa") Brâncoveanu și al Stancăi, sora domnitorului Șerban Cantacuzino, după tată coborând din neamul voievodului Matei Basarab, iar după mamă fiind nepot al lui Șerban Cantacuzino. A primit o educație aleasă, deprinzând greaca, latina și slavona. Rămas orfan de tată la vârsta de doar un an, a fost crescut de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, unul dintre cei mai învățați cărturari ai vremii. S-a căsătorit cu Maria, nepoata de fiu a domnitorului Antonie din Popești, având împreună unsprezece copii: patru fii și șapte fiice. A ajuns mare logofăt, iar după moartea lui Șerban Cantacuzino, la 29 octombrie 1688, boierii țării l-au ridicat în scaunul domniei.
A cârmuit Țara Românească timp de douăzeci și șase de ani, între 1688 și 1714, una din cele mai strălucite perioade culturale ale acestei țări. A patronat tiparnițele de carte prin mitropolitul Antim Ivireanul, pe care l-a adus la București. A ctitorit Mănăstirea Hurezi și biserica "Sfântul Gheorghe Nou" din București, unde odihnesc astăzi sfintele lui moaște, alături de multe alte lăcașuri. A ajutat cu generozitate Bisericile ortodoxe surori aflate la grea cumpănă și a navigat cu iscusință diplomatică între Imperiul Otoman, Austria și Rusia.
Subminat de clevetiri la Poartă, inclusiv de intrigile propriului unchi, stolnicul Constantin Cantacuzino, care dorea domnia pentru fiul său, Brâncoveanu a fost mazilit de sultanul Ahmed al III-lea, luat cu toată familia și dus la Constantinopol, unde a fost întemnițat la Edicule timp de câteva luni, chinuit și cu averile confiscate.
La 15 august 1714, chiar în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, când Constantin Brâncoveanu împlinea șaizeci de ani și era ziua de nume a doamnei sale Maria, a fost scos din temniță împreună cu fiii săi și cu sfetnicul Ianache Văcărescu, dus înaintea sultanului. Li s-a cerut să se lepede de credința creștină și să treacă la islam. Toți au refuzat. Sultanul a dat semnalul execuției: cel dintâi a căzut capul sfetnicului Ianache, apoi, pe rând, ale fiilor, Constantin cel mai mare, apoi Ștefan, apoi Radu. Când i-a venit rândul mezinului Matei, de numai unsprezece ani, copilul, îngrozit, a cerut sultanului îndurare, făgăduind să treacă la islam dacă va fi cruțat. Brâncoveanu nu i-a îngăduit să se lepede, spunându-i: "Mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ți lepezi credința!" Mateiaș s-a supus liniștit sub sabie, spunând: "Vreau să mor creștin! Lovește!" La urmă a venit rândul voievodului însuși, care a plecat spre moarte închinându-se și rostind: "Doamne, fie voia Ta!"
Trupurile lor au fost aruncate în Bosfor. Câțiva creștini le-au scos în taină și le-au îngropat la mănăstirea Sfânta Panaghia Camariotissa din insula Halki, lângă Constantinopol, ea însăși o ctitorie a voievodului. În vara anului 1720, doamna Maria a adus pe ascuns rămășițele soțului ei la București și le-a îngropat la biserica "Sfântul Gheorghe Nou", sub o piatră împodobită doar cu pajura țării, fără nicio pisanie, așezând deasupra o candelă de argint.
Tropar, glasul 4: Credința strămoșească apărând-o, țara iubindu-o și pe Hristos mărturisindu-L, înaintea păgânilor fără de frică, cu feciorii și cu sfetnicul, de sabie mucenicind, Sfinților Martiri Brâncoveni, rugați pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu
Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu este cel mai nou sfânt din calendarul zilei de 16 august, canonizată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința din 1 iulie 2025, cu cinstire tot la 16 august, alături de soțul și fiii ei mucenici. Face parte din grupul celor 16 sfinte femei românce a căror proclamare generală de canonizare a avut loc la 6 februarie 2026.
Născută în 1661 dintr-o familie boierească influentă, cu tatăl postelnic și bunicul domnitor, Maria, cunoscută și ca Marica, s-a căsătorit în 1674, la treisprezece sau paisprezece ani, cu tânărul Constantin Brâncoveanu, educat, bogat și de neam ales. A adus pe lume unsprezece copii, pe care i-a crescut cu grijă și înțelepciune, asumându-și cu maturitate neobișnuită rolul de Doamnă a Țării Românești. A devenit partener de nădejde al domnitorului, administrând averile familiei și controlând rețeaua întinsă de moșii și investiții: știa rostul fiecărei moșii, le inspecta personal, răsplătea vrednicia și sancționa abuzurile, fiind respectată și temută de toți. În 1706, într-un act de curaj fără precedent, i s-a adresat direct sultanului pentru a proteja averile familiei din Istanbul, obținând aprobarea acestuia.
A sprijinit activ ctitoriile religioase ale epocii, fie prin ridicarea unor lăcașuri noi, fie prin restaurarea celor vechi, numărându-se printre ocrotitoarele Bisericii "Sfântul Nicolae Dintr-o Zi" și ale Mănăstirii Surpatele. A încurajat educația și cultura, susținând școli, tipografii și biblioteci, contribuind astfel la înflorirea culturală a epocii brâncovenești.
Anul 1714 a fost cel mai greu din viața ei. La 15 august, în aceeași zi, a pierdut soțul, cei patru fii și pe sfetnicul Ianache, toți uciși cu sabia la Constantinopol din porunca sultanului. Maria a fost martoră a acestei catastrofe fără egal, dar nu s-a lăsat doborâtă: rămasă în viață, a fost întemnițată, jefuită și surghiunită, purtând suferința ca pe o cruce rânduită de Dumnezeu, fără să cedeze deznădejdii.
După trei ani de exil, s-a întors în țară și a pornit lupta de recuperare a trupului martirizat al soțului ei. În vara anului 1720 a reușit să aducă în taină la București rămășițele voievodului și să le așeze la biserica "Sfântul Gheorghe Nou", sub o lespede neinscripționată, păstrată în anonimat aproape două secole, cu o candelă de argint drept singur semn discret al prezenței lui acolo.
Până la sfârșitul vieții a continuat să reconstruiască ce mai rămăsese din moștenirea Brâncovenilor, având grijă de nepotul ei Constantin și asigurându-i viitorul. S-a retras adesea la Mănăstirea Surpatele, trăind ultimii ani în rugăciune și smerenie. A adormit în Hristos în 1729, lăsând în urmă o moștenire de credință, cultură, demnitate și jertfă nepieritoare.
Tropar: Dreapta credință, blândețea și dreptatea le-ai dobândit din pruncie și ai fost soție înțeleaptă voievodului martir Constantin, ziditoare de lăcașuri sfinte și îndelung-răbdătoare în multe suferințe, Sfântă Doamnă Marie, cu toți Sfinții Brâncoveni roagă-te Domnului pentru noi.
Sfântul Cuvios Iosif de la Văratec
Sfântul Cuvios Iosif de la Văratec este cel dintâi duhovnic și unul din ctitorii Mănăstirii Văratec din județul Neamț, ucenic al Sfântului Paisie Velicicovschi și purtător al tradiției isihasmului moldovenesc în viața de obște a mănăstirilor de maici. A fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința din 5-7 martie 2008, la propunerea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, cu zi de prăznuire la 16 august. Proclamarea solemnă a canonizării a avut loc la 5 iunie 2008, la Mănăstirea Neamț, iar proclamarea locală, la Văratec, pe 16 august 2008.
S-a născut în jurul anului 1750 în satul Valea Jidanului din Transilvania, dintr-o familie de oameni evlavioși, trăitori ai credinței ortodoxe. În acea vreme avea loc revolta românilor ortodocși din Transilvania, condusă de Cuviosul Sofronie de la Cioara, împotriva asupririi austriece și a uniației. Din cauza acestor conflicte și persecuții, multe familii statornice în credința ortodoxă au venit în Moldova, între care și cea a Cuviosului Iosif. Râvnind vieții îmbunătățite a nevoitorilor pentru Hristos, a cercetat mănăstirile Moldovei și a ales să devină ucenic al Cuviosului Paisie Velicicovschi, pe când acesta se afla la Mănăstirea Dragomirna. L-a urmat pe Paisie și la mănăstirile Secu și Neamț, deprinzându-se acolo cu ascultarea, smerenia, paza minții, înfrânarea, postirea, privegherile și rugăciunea minții. La recomandarea starețului, a fost călugărit și hirotonit ieromonah.
Pe la anul 1779 îl aflăm îndrumător duhovnicesc la Schitul Pocrov, de lângă Mănăstirea Neamț, și povățuitor al maicilor de la schiturile Gura Carpenului și Durău. La un timp, cu binecuvântarea starețului, s-a făcut sihastru (ieroschimonah) în Munții Neamțului, împreună cu alți doi părinți, Gherman și Gherontie.
După anul 1785, cu povățuirea starețului Paisie și cu binecuvântarea chiriarhului, a fost rânduit să pună bazele Mănăstirii Văratec, împreună cu maica Olimpiada, apoi și cu Nazaria, ucenicele sale duhovnicești de la Schitul Durău. A ctitorit acolo mai întâi o biserică de lemn (1785), apoi una de zid (1808-1812), ambele cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". Împreună cu starețele din vremea sa, a pus temelia bunelor rânduieli privitoare la slujbele bisericești, la lucrul de obște și chilie, la deprinderea cu cititul, scrisul, lucrul de mână și rugăciunea de toată vremea.
Timp de treizeci de ani a asigurat îndrumarea duhovnicească a mai bine de trei sute de călugărițe, precum și a numeroși anahoreți din munții de lângă Sihla. Avea o cunoaștere temeinică a Sfintei Scripturi și a scrierilor Sfinților Părinți, ceea ce i-a îngăduit să se ocupe și de copierea manuscriselor cu conținut scripturistic, teologic și cultic. De la el s-a păstrat un Tipic al rugăciunii inimii, pe care îl urma împreună cu ucenicii săi. Printre ucenicii lui se numără ieromonahul Irinarh Rosetti, care a întemeiat, cu binecuvântarea și sprijinul mitropolitului Veniamin Costachi, Mănăstirea Horaița, apoi a plecat în Țara Sfântă, unde a ctitorit o biserică pe Muntele Tabor.
Cunoscând purtarea și rolul activ al lui Iosif la Văratec, mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei l-a prețuit în mod deosebit pentru sfințenia vieții sale și faptele bune pe care le săvârșea. Dumnezeu l-a înzestrat cu darul facerii de minuni și al izgonirii duhurilor necurate, prin rugăciunile sale fiind vindecați mulți creștini de bolile sufletești și trupești. Blândețea, îndelunga răbdare, bunătatea și dragostea l-au făcut iubit, ascultat și prețuit de tot soborul Mănăstirii Văratec și de pelerinii care veneau la acel loc de rugăciune.
A trecut la cele veșnice la 28 decembrie 1828 și a fost înmormântat în pronaosul Bisericii "Adormirea Maicii Domnului" de la Mănăstirea Văratec. Locurile din Munții Neamțului unde s-a nevoit ca sihastru au rămas cunoscute în tradiția locului sub numele de "Poiana lui Iosif", "Pârâul lui Iosif" și "Chiliile lui Iosif".
Tropar: Purtătorule de Dumnezeu, Cuvioase Părinte Iosife, ucenic al Sfântului Paisie de la Neamț, ctitor și duhovnic al Mănăstirii Văratec, povățuitor al monahilor și credincioșilor evlavioși, te-ai învrednicit de mari daruri de la Milostivul Dumnezeu. Roagă-te Lui să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Mucenic Diomid Doctorul
Sfântul Mucenic Diomid este pomenit pe 16 august printre sfinții doctori ai Bisericii, un medic creștin din Tarsul Ciliciei care a primit moartea mucenicească în chip cu totul neobișnuit: a adormit în Hristos, iar ostașii trimiși să îl prindă, găsindu-l mort, i-au tăiat capul ca să îl ducă împăratului, și atunci s-a petrecut o minune care i-a întors la credință.
Era de neam din Tarsul Ciliciei, cu meșteșugul doctor, iar de credință creștin. Tămăduia nu numai trupurile, ci și sufletele omenești, pentru că învăța pe păgâni să creadă în Hristos și îi aducea la Sfântul Botez. Pe vremea împăratului Dioclețian, a lăsat Tarsul și a mers în Niceea, cetatea Bitiniei, unde a continuat să facă multe tămăduiri, după obiceiul său, nu cu doctorii pământești, ci cu chemarea numelui lui Hristos și cu semnul Sfintei Cruci, tămăduind toate bolile și încredințând pe cei necredincioși. Mulți se întorceau de la înșelăciunea idolească prin doctoria și învățătura lui.
Împăratul Dioclețian, aflându-se în acea vreme în părțile Răsăritului și înștiințându-se de aceasta, a trimis ostași să îl prindă. Ajungând la el, l-au aflat săvârșit în Domnul. Nemilostivi, i-au tăiat capul ca să-l ducă împăratului. Dar îndată ce au făcut aceasta, toți ostașii aceia și-au pierdut lumina ochilor, rămânând orbi. Astfel, orbi fiind, au fost duși de alții la împărat, împreună cu capul sfântului. Văzând împăratul capul și ostașii orbi, a poruncit să ia capul și să-l lipească la trup, la locul său. Și îndată ce au făcut aceasta, vederea le-a revenit.
Tropar, glasul 4: Mucenicul Tău, Doamne, Diomid, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că, având tăria Ta, pe chinuitori a biruit; zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.