Sfântul Gheorghe Pelerinul
Sfântul Gheorghe Pelerinul este primul sfânt din calendarul ortodox român care poartă titulatura de "Pelerinul," un mirean din Transilvania care a trăit o viață de nevoință în lume, fără odăjdii, fără rang monahal, doar cu Evanghelia și Psaltirea în mână. A fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 5 octombrie 2017, cu zi de prăznuire la 17 august, proclamarea festivă având loc la Iași, la 25 martie 2018.
S-a născut în 1846, în comuna Șugag, județul Alba, pe vremea când Transilvania se afla sub Imperiul Habsburgic. Mai avea doi frați, Andrei și Nicolae; părinții erau agricultori, ocupându-se mai ales cu creșterea vitelor. Din copilărie, Gheorghe se remarca prin smerenie, ascultare, dragoste de biserică și de Psaltire, mâncând puțin și mai ales de post.
În 1870, la 24 de ani, s-a căsătorit cu Pelaghia Todescu, o tânără credincioasă, printr-o nuntă modestă, fără muzică și veselie. Se povestește că, a doua zi după nuntă, a fost găsit în fundul grădinii, la rugăciune, în genunchi, cu fața și mâinile întinse spre cer. A avut cinci copii: Ioan și Vasile (mort de mic), și fiicele Maria, Ana și Marta. Și-a făcut casa la 4 km de sat, spre munte, unde citea zilnic Psaltirea, se retrăgea noaptea la marginea pădurii pentru metanii și rugăciune, dădea milostenie și postea neîncetat.
După paisprezece ani de viață de familie, în 1883-1884, cu binecuvântarea soției, a plecat la Ierusalim împreună cu mai mulți țărani din satul său, luând cu el doar Evanghelia și Psaltirea. A mers pe jos până la Constanța, de unde a luat vaporul, dormind doar două ore pe noapte și rugându-se neîncetat. La Ierusalim a rămas patru zile, mergând de trei ori pe zi la Sfântul Mormânt. A vizitat și alte locuri sfinte din Palestina, petrecând un timp în mănăstiri, în post și rugăciune. Un pustnic de la Peștera Sfântului Xenofont i-a spus că nu este chemat să se facă monah, ci să ducă o nevoință mai înaltă, umblând din loc în loc în rugăciune, post și lipsuri, ajutând pe săraci și povățuind pe mireni; i-a poruncit mai întâi să postească patruzeci de zile în pustia Iordanului, hrănindu-se doar cu puțină apă și pâine. Gheorghe a împlinit acest post, biruind ispitele și nălucirile potrivnicului, iar pustnicul, la întoarcere, i-a proorocit că va umbla toată viața desculț și cu capul descoperit, fără ca frigul, căldura sau boala să-l vatăme.
S-a întors apoi la Ierusalim, unde s-a închinat la Sfântul Mormânt; acolo, ca semn al bunei primiri a nevoinței sale, lumânarea din mâna lui s-a aprins de la sine. A plecat mai departe spre Muntele Athos, unde a zăbovit un an și jumătate, cercetând mănăstirile și pe cuvioșii călugări. Primind binecuvântare de la toți, s-a întors în sânul familiei.
Nu a mai zăbovit mult în Șugag. Punând rânduială în treburile casei și primind din nou binecuvântarea soției, a pornit la drum ca pelerin, traversând Transilvania, oprindu-se pe la sate și mănăstiri, priveghind noaptea în biserici sau rugându-se în natură când nu era primit. Purta mereu aceeași haină de piele, o cruce mare de lemn sub cămașă, nu vorbea decât despre Dumnezeu și mântuire, și se ruga uneori douăzeci-douăzeci și două de ore pe zi. A trecut și prin mănăstirile Moldovei, Neamț, Văratec, Sihăstria, atrăgând numeroși ucenici, dintre care mulți au intrat în monahism.
Din 1895 i s-a dat o chilie în turnul clopotniță al Bisericii "Sfântul Ioan Domnesc" din Piatra Neamț, ctitorită de Ștefan cel Mare. Acolo dormea doar câteva ore pe noapte, restul timpului rugându-se, citind Psaltirea în ison, mergând desculț și cu capul descoperit prin oraș vara și iarna, mâncând o singură dată pe zi, la apusul soarelui, și nimic în anumite zile de post. Împărțea milostenie cu măsură dreaptă, fără să numere vreodată, și primea pe cei care veneau la el pentru sfat și mângâiere. A săvârșit numeroase minuni și vindecări, între care cea mai cunoscută este oprirea unui tren în gara Pașcani, care nu a putut porni până ce Moș Gheorghe, dat jos fiindcă nu avea bilet, n-a fost adus înapoi în vagon. A avut și darul înainte-vederii, proorocind unora întoarcerea sănătoasă din război, iar altora calea monahală.
Își cunoștea dinainte și clipa trecerii la Domnul, spunând ucenicilor că va muri "când s-or tulbura popoarele" și că la moartea lui "va fi sărbătoare și vor trage clopotele în țară." Așa s-a și întâmplat: în ziua de 15 august 1916, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, chiar când România intra în Primul Război Mondial și clopotarul bisericii se urca să tragă clopotele pentru mobilizare, l-a găsit pe Moș Gheorghe adormit în Domnul, în chilia din turn. La înmormântare au participat peste cincizeci de preoți, ierarhi, stareți și zeci de mii de credincioși; a fost îngropat în cimitirul orașului Piatra Neamț, cu același cojoc rupt, desculț, cu toiagul pribegiei alături în sicriu.
În vara anului 1934, ucenicul său, Protosinghelul Damaschin Trofin, a dezgropat osemintele, vrând să le ducă la Mănăstirea Râșca, unde era stareț. Dar, prin rânduială dumnezeiască, căruța cu moaștele nu a ajuns la Râșca, ci la Mănăstirea Văratec, unde se păstrează și astăzi, cinstite de mulțimea închinătorilor.
Tropar: Pe nevoitorul cel mare și următorul sihaștrilor, pe fericitul Pelerin al lui Hristos, în cântări să-l cinstim, strigându-i cu evlavie: Sfinte Gheorghe, prin rugăciunile tale, luminează calea vieții noastre.
Sfintele Cuvioase Nazaria, Olimpiada și Elisabeta (Safta) Brâncoveanu de la Văratec
Sfintele Cuvioase Nazaria, Olimpiada și Elisabeta (Safta) Brâncoveanu sunt cele trei mame întemeietoare ale Mănăstirii Văratec, cea mai mare mănăstire de maici din România, canonizate în cadrul grupului celor 16 sfinte femei românce aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 1 iulie 2025, cu zi de prăznuire la 17 august. Proclamarea locală a canonizării lor a avut loc la Mănăstirea Văratec pe 16 august 2026.
Sfânta Cuvioasă Nazaria, originară din Brașov, a avut o viață încercată încă din tinerețe: căsătorită și mamă a doi copii, și-a pierdut întâi soțul, apoi, la scurt timp, și pe cei doi fii. Rămasă singură, a ales să-și dedice viața slujirii lui Hristos. Primele trepte duhovnicești le-a parcurs la Schitul Scânteia din Vrancea, unde a fost tunsă rasoforă cu numele Natalia, iar mai târziu, la Schitul Bonțești, a primit marea schimă și numele de Nazaria. Căutând o viață de și mai adâncă nevoință, s-a retras în ținutul Neamțului, la Schitul Pârâul Carpenului (Pipirig), unde l-a cunoscut pe părintele Iosif Pustnicul. Acesta a mutat obștea la poalele Ceahlăului, la Schitul Durău, unde maica Nazaria a petrecut paisprezece ani în post, rugăciune și ascultare, câștigând respectul comunității și devenind egumenă, iubită pentru blândețea și înțelepciunea ei.
În 1788, după înființarea Mănăstirii Văratec, Cuviosul Iosif a adus-o pe schimonahia Nazaria la noua mănăstire, încredințându-i conducerea obștii. A devenit astfel prima stareță a așezământului, purtând timp de douăzeci și șase de ani, cu discernământ și har, sub ocrotirea Maicii Domnului și cu sprijinul Cuviosului Iosif, grija organizării și călăuzirii duhovnicești a viețuitoarelor. Prin osteneala ei, Văratecul a devenit o vatră de viață monahală înfloritoare, adunând peste o sută de maici. După ce a rânduit toate cu pace, schimonahia Nazaria a trecut la cele veșnice, lăsând în urmă o comunitate puternică și bine întemeiată.
Sfânta Cuvioasă Olimpiada, fondatoarea Mănăstirii Văratec, s-a născut în 1757 într-o familie de preoți din Iași. După moartea soțului, a ales calea monahală la Mănăstirea Topolnița, din ținutul Neamțului, unde a fost tunsă cu numele Olimpiada. Nemulțumită de starea mănăstirii, i-a cerut îndrumare Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț, care i-a poruncit să caute, împreună cu schimonahia Nazaria, un loc mai potrivit pentru viața monahală. Urmând și sfatul Cuviosului Iosif Pustnicul, cele două au ales pădurile Văratecului, unde, în 1785, au început construirea unei biserici de lemn și a unui așezământ monahal. În 1787, călugărițele de la Topolnița s-au alăturat noului schit, sub egumenia maicii Nazaria.
Pe măsură ce obștea creștea, biserica inițială a devenit neîncăpătoare, iar schimonahia Olimpiada a strâns fonduri pentru una mai mare: în 1808 a fost finalizată biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului, iar în 1817, tot prin contribuția ei, s-au ridicat o biserică de cimitir cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, zidul de incintă și chilii pentru călugărițe. Deși a refuzat de mai multe ori stăreția, considerându-se nepregătită, în 1822 a acceptat să conducă mănăstirea, ajunsă la peste 300 de călugărițe. După moartea Cuviosului Iosif, în 1828, s-a retras din stăreție, dar în 1834 a fost aleasă din nou, rămânând în această slujire până la trecerea sa la Domnul, în 1842, la vârsta de 85 de ani.
Sfânta Cuvioasă Elisabeta (Safta) Brâncoveanu s-a născut în 1776, în familia marilor boieri moldoveni Balș, fiică a vornicului Teodor Balș (1743-1810) și a Zoiței (Zoe Ruset-Rosetti). A primit o educație aleasă, studiind mai multe limbi, remarcându-se îndeosebi în limba elină. În 1793 s-a căsătorit cu banul Grigore Brâncoveanu din Țara Românească. Cuplul nu a avut copii, dar a înfiat-o, în martie 1824, pe Zoe Mavrocordat, fiica surorii Saftei, Catrina Mavrocordat; Zoe, devenită prin adopție Zoe Basarab Brâncoveanu, a moștenit averea brâncovenească și a fost măritată de părinții adoptivi cu postelnicul Gheorghe Bibescu, viitor domn al Țării Românești.
Banul Grigore și Băneasa Safta s-au îngrijit de biserica Sfânta Treime din Brașov, de Mănăstirea Bistrița din Vâlcea, de Mănăstirea Viforâta (unde se păstrează portretele lor votive) și au sprijinit reconstruirea Bisericii Domnița Bălașa. În aprilie 1832, banul Grigore a trecut la cele veșnice, fiind înmormântat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, alături de strămoșul său direct, Constantin Brâncoveanu. Rămasă singură, Safta îi scria mitropolitului Veniamin Costache, la 8 iunie 1832: "Amar mie, prea sfinte părinte, că sabia ascuțită a pătruns ticălosul meu suflet." Între 1835 și 1838 a împlinit visul ei și al soțului, ridicând un spital pentru nevoiași, unde oricine putea fi tratat fără plată.
Mama Saftei, schimonahia Elisabeta Balș, se afla deja la Mănăstirea Văratec, unde Safta o vizita adesea. Pe la 1840, Safta Brâncoveanu a intrat și ea în monahism, apoi, la scurt timp, în schimonahie, în soborul Mănăstirii Văratec. A murit în 1857 în chilia sa, fiind îngropată, după dorința ei, afară, în curtea bisericii, cu participarea, tot la dorința sa, a mitropolitului Neofit Scriban. Osemintele sale se găsesc astăzi în osuarul de sub altarul bisericii Adormirea Maicii Domnului din Mănăstirea Văratec.
Tropar: Temeliile sfinte, întărite de Duhul Sfânt al Mănăstirii Văratec, în cântări să le lăudăm, lăcașul liniștirii cel curat, Nazaria, ca stareța dintâi, și smerita Olimpiada, cea de Hristos la tronul Său înălțată, și cu mult iubitoarea de săraci, Safta, limanul bolnavilor, care preaminunat a împodobit lăcașul Domnului.
Sfântul Mucenic Miron preotul, Straton și Ciprian
Pe 17 august, Biserica Ortodoxă pomenește pe Sfântul Sfințit Mucenic Miron preotul din Ahaia și pe Sfinții Mucenici Straton și Ciprian, martiri ai credinței care au mărturisit pe Hristos în fața autorităților romane păgâne cu curaj și neînduplecată statornicie.
Sfântul Miron preotul a trăit în Ahaia, pe vremea păgânului împărat Deciu, fiind ighemon în acea țară Antipatru. Era de neam cinstit și bogat, bun la obicei și având dragoste fierbinte către Dumnezeu și către oameni, plăcut lui Dumnezeu prin toată viața lui.
În ziua Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, intrând Antipatru în biserica creștinească pentru a prinde pe creștinii adunați și a-i schingiui, Sfântul Miron, umplându-se de râvnă dumnezeiască, a defăimat pe ighemon cu mustrări și l-a ocărât. Deci l-au prins, l-au chinuit cumplit și, spânzurându-l de un lemn, l-au strujit cu unghii de fier și l-au ars cu foc. Fiind aruncat într-un cuptor încins, a ieșit foc din cuptor și a ars o sută cincizeci de slugi păgâne care stăteau împrejur, iar sfântul, păzit de darul lui Hristos, a rămas viu și nevătămat în mijlocul văpăii, binecuvântând pe Dumnezeu; se vedeau în flăcări sfinții îngeri înconjurându-l și prefăcând focul în răcorire.
Stingându-se cuptorul, iar sfântul ieșind din el fără vătămare, l-au silit să se închine idolilor. Nesupunându-se el, ighemonul a poruncit să i se jupoaie pielea în curele, de la umeri până la picioare. Mucenicul, rupând o curea de pe sine, a aruncat-o în fața ighemonului. A fost apoi din nou strujit cu unghii de fier peste trupul jupuit, apoi dat fiarelor spre mâncare, dar a rămas nevătămat și de acestea. Văzându-se rușinat de răbdarea lui Miron, ighemonul Antipatru s-a umplut de mânie și de nebunie și s-a ucis singur cu mâinile sale, pierind cu sunet și dându-și necuratul suflet diavolilor, spre veșnica muncă.
Sfântul Mucenic Miron a fost dus apoi în cetatea Cizicului și acolo, tăindu-i-se capul, s-a sfârșit, dându-și sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Astfel, luând cunună mucenicească, a intrat întru bucuria Domnului său.
Sfântul Mucenic Straton a suferit moarte martirică în timpul persecuției pornite de împăratul Dioclețian (284-305). A fost prins propovăduind pe Hristos, pentru care a fost închis împreună cu animale sălbatice, dar prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu a scăpat fără să pățească nimic. În cele din urmă a suferit moarte martirică prin foc, fiind ars de viu, în cetatea Nicomidiei.
Sfântul Mucenic Ciprian a pătimit în aceeași vreme a persecuției lui Dioclețian. A fost și el prins propovăduind pe Hristos, închis împreună cu fiare sălbatice, din care a scăpat prin purtarea de grijă dumnezeiască, iar în cele din urmă a primit moartea muceniciei prin foc, fiind ars de viu, tot în cetatea Nicomidiei.
Tropar, glasul 4: Sfinte Mucenice Miron, lumina ta a răsărit ca o dimineață, ca o zi, și a risipit întunericul necunoștinței; luminat-ai pe cei ce pururea strigau: Tu ești Dumnezeul nostru și nu este drept afară de Tine, Doamne.