Sf. Mc. Andrei Stratilat
Sfântul Andrei Stratilat la început și-a păzit în taină credința sa în Hristos, până la o vreme, după care a mărturisit-o înaintea tuturor.
Pe vremea când păgânul Maximian împărățea peste Roma și prigonea pretutindeni pe creștini, era voievod în Siria un anume Antioh, rău la obicei și înfocat slujitor al idolilor, căruia îi fusese dată de împărat stăpânirea peste toată Siria, cu poruncă să chinuiască și să ucidă pe creștini, având sub ascultarea lui mulți tribuni cu oaste romană. Printre aceștia era și Andrei, robul lui Hristos, ca o floare de crin între spini. Deși încă nebotezat, avea credință tare și dragoste fierbinte către Hristos, slujindu-I ziua și noaptea prin rugăciune și post. Dumnezeu i-a dat mare putere și biruință în războaie, astfel încât nimeni nu i se putea asemăna în vitejie între toate cetele, fiind slăvit și cinstit mai mult decât ceilalți conducători.
Când o mare oaste persană a năvălit asupra acelor părți, Antioh, tulburat de năvălirea neașteptată și amintindu-și de vitejia tribunului Andrei, l-a chemat și i-a încredințat voievodia în locul său, numindu-l stratilat (căpetenie peste ostașii cei mai mari), poruncindu-i să meargă cu oastea împotriva vrăjmașilor.
Andrei, ostașul lui Hristos, nevoind slavă pentru sine, ci pentru numele lui Iisus Hristos, și-a ales pentru luptă puțini ostași din multa oaste romană, asemenea lui Ghedeon din vechime, știind că Domnul nu se bizuie pe puterea cailor, ci pe cei ce se tem de El. A ieșit împotriva vrăjmașilor și, văzând mulțimea lor copleșitoare, și-a întărit ostașii să nu se teamă, punându-le înainte cunoștința Unuia Dumnezeu Atotputernic, deși niciunul dintre ei nu era încă creștin, ci toți închinători la idoli. Le-a spus că zeii păgânilor sunt diavoli neputincioși, iar adevăratul Dumnezeu, Căruia el Îi slujea, dă ajutor grabnic tuturor celor ce-L cheamă. Ostașii au crezut cuvintele lui și, chemând pe Hristos în ajutor, s-au repezit cu îndrăzneală asupra dușmanilor, biruindu-i cu putere de sus; perșii, cuprinși de spaimă, au fugit, iar romanii i-au urmărit, secerându-i. Văzând o biruință atât de neașteptată, toți ostașii lui Andrei au crezut în Hristos, iar el îi întărea în credință. S-au întors cu bucurie și slavă în cetatea Antiohiei.
Unul dintre mai-marii oștilor, invidios pe vitejia și slava lui Andrei, l-a pârât lui Antioh că cinstește pe "Dumnezeul cel răstignit." Antioh, mâniindu-se, a trimis să se cerceteze adevărul, iar aflând că este așa, i-a amintit prin trimiși de cruzimea arătată altor creștini, precum lui Eftimie, fiul lui Polieuct, și l-a întrebat cu ce nădejde proslăvește ca Dumnezeu pe Cel răstignit pe cruce. Andrei a răspuns că aceste cuvinte îl întăresc mai mult decât îl înspăimântă, căci dorește să se învrednicească, ca și cei chinuiți înaintea lui, de cununa muceniciei alături de Hristos. Auzind acest răspuns, Antioh, umplut de mânie, a poruncit să fie adus legat la judecată, unde Andrei a mărturisit cu îndrăzneală și glas mare că este robul lui Hristos.
Chinuitorul a poruncit atunci să se aducă un pat de aramă, înfierbântat foarte tare, batjocorindu-l pe Andrei că, după atâtea osteneli în războaie, se cuvine să se odihnească pe el. Sfântul, fără să aștepte să fie dus cu sila, s-a dezbrăcat singur și s-a întins pe patul înroșit ca pe un așternut moale, rugându-se lui Hristos, iar focul, prin poruncă dumnezeiască, și-a pierdut puterea și nu i-a vătămat trupul. Antioh a prins și pe alți ostași din ceata lui Andrei și le-a pironit mâinile în patru părți, în chipul Sfintei Cruci, pe niște lemne, batjocorindu-i; ei au răspuns că această pătimire pentru Hristos le este bineprimită. Întrebat din nou dacă vrea să se întoarcă la zei, Andrei a răspuns că dorește să rabde până la sfârșit, căci nu cel ce începe bine, ci cel ce sfârșește bine este încununat.
Antioh a poruncit atunci să fie luați de pe chinuri și aruncați în temniță, nu din milă, ci pentru a-l înștiința mai întâi pe împărat, neîndrăznind să piardă fără voia acestuia un ostaș atât de vestit. Împăratul Maximian, primind scrisoarea, a socotit că nu era înțelept să-i piardă pe față, ca să nu se stârnească tulburare în oaste; a poruncit deci ca Andrei și tovarășii lui să fie eliberați, dar, în taină, i-a poruncit lui Antioh să caute mai târziu, cu meșteșugire, o altă pricină (nu pe față legată de credință) pentru a-i prinde și pierde pe cei care ar rămâne neclintiți în creștinătate. Antioh, primind această poruncă, i-a eliberat din legături pe Andrei și pe însoțitorii lui.
Andrei, înștiințat prin descoperire dumnezeiască despre viclenia păgânilor, s-a dus în taină, împreună cu toți ostașii care crezuseră în Hristos, la Tars, în Cilicia, la episcopul Petru, ca să primească botezul, căci niciunul dintre ei, nici Andrei, nu era încă botezat. Erau, cu toții, două mii cinci sute nouăzeci și trei de ostași.
Aflând de plecarea lor, Antioh, mâniat, a scris ighemonului Ciliciei, Seleuc, poruncindu-i să-l prindă pe Andrei și pe toți cei cu el și să-i trimită legați, iar de s-ar împotrivi, să-i ucidă pe loc. Seleuc a pornit cu oaste spre Tars. Andrei, aflând de venirea lor, a rugat pe episcopul Petru și pe un alt episcop aflat acolo, Non din cetatea Veriei, să-i boteze fără întârziere; aceștia i-au botezat pe Andrei și pe însoțitorii lui. După botez, s-au dus, nu de teama morții, ci împlinind porunca Domnului, spre hotarele Armeniei, la Muntele Taurus. Seleuc i-a urmărit cu oastea, iar sfinții, ajungând la un loc strâmt cu o singură intrare, au înțeles că acolo li se va sfârși drumul, așa cum îi fusese descoperit mai dinainte lui Andrei.
Acolo, Andrei i-a îndemnat pe tovarășii lui să nu ridice mâinile împotriva prigonitorilor, ci să le înalțe către Dumnezeu întru mulțumire, rugându-se, asemenea Sfântului Ștefan Întâiul Mucenic, ca Domnul să le primească sufletele. Andrei s-a rugat îndelung, cerând ca locul unde avea să curgă sângele lor să devină izvor de tămăduire pentru cei ce vor alerga acolo. Venind Seleuc cu ostașii, sfinții, deși ar fi putut să se apere fiind viteji în luptă, s-au dat de bunăvoie spre junghiere, plecându-și genunchii și grumajii, iar ostașii i-au ucis pe toți într-un ceas, fără milă. Sângele lor a curs ca un pârâu, iar sufletele lor au intrat întru bucuria Domnului. Au pătimit într-o zi de duminică, la ceasul al doilea din zi, în 19 august, iar în locul unde s-a vărsat sângele lor a izvorât îndată un izvor de ape vii și tămăduitoare.
Episcopii Petru și Non, care îi urmăriseră de departe ascunși pe un deal ca să le vadă sfârșitul, au venit după plecarea lui Seleuc, au plâns peste trupurile mucenicilor și le-au îngropat cu cinste la acel loc, încredințându-se și ei de puterea tămăduitoare a izvorului nou apărut, din care a fost izgonit un duh necurat dintr-un cleric ce suferea de multă vreme. Episcopul Petru, temându-se de Seleuc, nu s-a mai întors la Tars, ci s-a dus la Isavria. Popoarele din împrejurimi, aflând despre izvor, au început să vină acolo cu bolnavii lor, primind tămăduire prin rugăciunile Sfântului Andrei și ale celor ce au pătimit împreună cu el.
Tropar, glasul 5: Mărirea cea pământească ai lăsat și Cereasca Împărăție ai moștenit; sângele picurându-ți, ca și cu o cunună de piatră nestricată, prea minunat te-ai împodobit; și către Hristos ai venit cu sobor răbdător de patimi, cu ceata îngerilor în Lumina Cea Neînserată; și pe Hristos, Soarele Cel Neapus, ai aflat, Sfinte Andrei Stratilat. Aceluia roagă-te pururea, cu cei împreună cu tine purtători de chinuri, să mântuiască sufletele noastre.
Sfinții Mucenici Timotei, Agapie și Tecla
Slăvitul Mucenic Timotei era cu neamul din Palestina și, fiind desăvârșit și la viață și la cuvânt, a fost făcut învățător al dreptei credințe. Fiind prins și stând de față la Gaza înaintea lui Urban, a spus că este din partea creștinilor. Atunci a fost bătut rău și chinuit în tot felul și, nicidecum întorcându-se, a fost băgat în foc, unde și-a primit sfârșitul.
Și în aceeași cetate, Agapie și Tecla Vizianca, ținându-se de credința lui Hristos, au fost dați la fiare și și-au luat prin ele cununa muceniciei.
Tropar, glasul 4: Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că, având tăria Ta, pe chinuitori au biruit; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.