Sfinții Mucenici Adrian și Natalia, soția sa
Marele prigonitor al Bisericii, păgânul împărat Maximian, a ajuns la Nicomidia, cetatea Bitiniei, unde s-a închinat idolilor și a poruncit ca toți creștinii să fie căutați și aduși la chinuire, cu îngrozire pentru cei ce i-ar ascunde și cu răsplată pentru cei ce i-ar da în vileag. Astfel, un păgân a pârât un grup de creștini ascunși într-o peșteră, iar ostașii au prins douăzeci și trei de bărbați, legându-i în lanțuri și aducându-i în cetate.
Împăratul, întâlnindu-i pe drum spre capiște, i-a întrebat de unde sunt; ei au răspuns că sunt creștini din naștere. Amenințați cu chinuri groaznice, mucenicii au răspuns fără teamă, batjocorind nebunia închinării la idoli. Mâniat, Maximian a poruncit să fie bătuți cu toiege, apoi cu vine de bou, apoi loviți cu pietre peste gură, dar pietrele, în chip minunat, îi răneau pe călăi între ei, nu pe sfinți. Chinuitorul, aprins de mânie, i-a amenințat cu tăierea limbilor, dar mucenicii au răspuns că, deși le va tăia limbile, suspinele și sângele lor vor striga totuși către Dumnezeu. În cele din urmă, Maximian a poruncit să fie legați și duși în temniță, iar numele lor scrise în cartea judecății.
Când sfinții au fost duși în curte pentru scrierea numelor, Adrian, unul din mai-marii curții, păgân, s-a apropiat de ei, uimit de răbdarea lor, și i-a întrebat ce răsplată așteaptă pentru asemenea chinuri. Mucenicii au răspuns că nici gura, nici auzul, nici mintea omenească nu pot cuprinde acele bunătăți, citând cuvântul: "Ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit; acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc." Auzind acestea, Adrian s-a întors spre scriitori și a zis: "Să scrieți și numele meu cu acești sfinți, că și eu sunt creștin." Vestea a ajuns la împărat, care l-a chemat și l-a întrebat dacă și-a ieșit din minte; Adrian a răspuns că, dimpotrivă, abia acum s-a înțelepțit. Refuzând să se lepede, a fost legat cu fiare și aruncat în temniță alături de ceilalți.
Natalia, soția lui Adrian, creștină din naștere, dar care își tăinuise până atunci credința de frica prigoanei, aflând că soțul ei a fost închis pentru Hristos, s-a bucurat, în loc să se întristeze, și a alergat la temniță. Căzând la picioarele lui, i-a spus că a aflat comoara pe care părinții lui nu i-au lăsat-o, și l-a îndemnat stăruitor să nu se lase înduplecat de tinerețe, de rude sau de bogății, ci să privească doar la sfinții mucenici și la răbdarea lor. A înconjurat apoi pe toți cei douăzeci și trei, sărutându-le lanțurile și rugându-i să-l întărească pe Adrian ca pe un fiu duhovnicesc.
Câteva zile mai târziu, Adrian, aflând că va fi scos la judecată, a cerut învoire de la ceilalți mucenici să meargă acasă s-o cheme pe Natalia, cum îi făgăduise. Ea, aflând că se apropie liber, a crezut că s-a lepădat de credință și a scăpat de mucenicie, și, plângând amarnic, i-a închis ușa în față, ocărându-l cu asprime. Abia când el a explicat că mucenicii au chezășuit pentru întoarcerea lui, ea a deschis cu bucurie, numindu-l "fericit între femei" pentru curajul lui.
La judecată, doar Adrian, fiind încă sănătos (ceilalți fiind prea slăbiți de răni pentru a mai fi chinuiți fără să moară pe loc), a fost scos gol înaintea împăratului și bătut cumplit, mai întâi cu toiege, apoi cu pari, apoi peste pântece, până i s-au deschis măruntaiele. Avea doar douăzeci și opt de ani. Împăratul i-a oferit îngrijire medicală și cinste dacă se leapădă, dar Adrian a refuzat, fiind dus înapoi în temniță.
Natalia, alături de alte femei creștine, îngrijea rănile mucenicilor. Când împăratul a interzis femeilor accesul în temniță, Natalia și-a tuns părul și s-a îmbrăcat bărbătește pentru a continua să-i slujească. Aflând de aceasta, Maximian a poruncit să li se sfărâme fluierele picioarelor și mâinile cu ciocanul, pe o nicovală, ca să moară cu moarte silnică. Natalia a cerut să se înceapă cu Adrian, ca să nu se înspăimânte văzând moartea celorlalți; ea însăși i-a ținut picioarele și, la sfârșit, mâna, pe nicovală. Adrian și-a dat sufletul din pricina durerii, iar ceilalți mucenici, urmându-i pilda, și-au întins ei înșiși mădularele spre sfărâmare, murind cu rugăciunea pe buze.
Împăratul a poruncit ca trupurile să fie arse, ca nu cumva creștinii să le ia. Natalia a ascuns în taină mâna lui Adrian, iar celelalte femei au strâns sângele mucenicilor în veșminte. În clipa aruncării trupurilor în cuptor, s-a stârnit o furtună cu tunete, fulgere și ploaie torențială, care a stins focul și a împrăștiat pe prigonitori, ucigând pe mulți dintre ei cu trăsnete. Trupurile sfinților au fost scoase din cuptor întregi, nevătămate nici de foc.
Niște creștini, temându-se de continuarea prigoanei, au cerut voie să ducă trupurile mucenicilor cu corabia la Vizantia, spre păstrare, ceea ce s-a și făcut.
Natalia a rămas acasă, păstrând mâna lui Adrian la căpătâiul patului. Un tribun cinstit a cerut-o în căsătorie, iar împăratul a încuviințat. Natalia, cerând un răgaz de trei zile pentru pregătiri, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu să n-o lase să spurce patul mucenicului. Adormind, i s-a arătat în vis unul dintre sfinți, care i-a spus că Adrian a stat înaintea lui Hristos înaintea lor tuturor, și a îndemnat-o să plece degrabă la Vizantia. Trezindu-se, Natalia a luat mâna lui Adrian și a fugit la mare, unde a găsit o corabie cu alți creștini fugari.
Un duh necurat, în chip de cârmaci, a încercat pe mare să-i abată pe corăbieri de la drum, dar Sfântul Adrian însuși s-a arătat, strălucind, mergând pe apă înaintea corăbiei, și i-a îndemnat să nu asculte de amăgire. Astfel au ajuns cu bine la Vizantia, unde Natalia s-a închinat la trupurile mucenicilor și a pus mâna lui Adrian alături de trupul lui. În aceeași noapte, Adrian i s-a arătat din nou în vis, chemând-o la odihna cea veșnică. Frații care au venit s-o trezească au găsit-o adormită întru Domnul.
Astfel, la scurt timp după mucenicia soțului ei, Sfânta Natalia și-a încheiat și ea alergarea, fără vărsare de sânge, dar prin multa ei pătimire alături de mucenici, fuga din patrie și viața de curăție, fiind numărată în ceata mucenicilor înaintea lui Hristos.
Tropar, glasul 4: Mucenicii Tăi, Doamne, Adrian și Natalia, întru nevoințele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că, având tăria Ta, pe chinuitori au biruit; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.