Sfântul Cuvios Pimen cel Mare
Sfântul Cuvios Pimen cel Mare era de neam egiptean. Împreună cu cei șapte frați ai lui, s-a dus într-una din mănăstirile din pustia Egiptului și s-a făcut monah. După câțiva ani, mama lor văduvă a venit să-i vadă, dar frații, văzând-o, au fugit înapoi în chilie și au încuiat ușa. Ea plângea și bătea la ușă; Anuvie, fratele cel mai mare, auzind-o, i-a zis lui Pimen: "Ce să facem cu bătrâna aceasta?" Pimen, apropiindu-se de ușă, a întrebat-o dacă vrea să-i vadă acum sau în veacul ce va să fie; ea a răspuns că, dacă va răbda să nu-i vadă aici, îi va vedea cu adevărat acolo, și, mângâiată de această nădejde, a plecat bucuroasă.
Odată, mai-marele acelei țări a voit să-l vadă pe Pimen. Starețul, temându-se să nu cadă în cursa mândriei prin cinstea oamenilor, a refuzat, spunând că se va muta din acel loc. Stăpânitorul, mâhnit, a găsit un vicleșug: a prins pe fiul surorii lui Pimen și l-a închis în temniță, ca și cum ar fi greșit, făgăduind să-l elibereze doar dacă Pimen ar veni la el. Sora lui Pimen a alergat plângând la fratele ei, dar el nu i-a răspuns; prin ucenic i-a transmis doar: "Du-te de aici, că Pimen nu are copii și nu-l doare pentru aceea." Stăpânitorul, aflând, a cerut măcar o scrisoare de la stareț. Pimen a scris: să se cerceteze după dreptate pricina tânărului, iar de e vinovat de moarte, să moară, ca prin pedeapsa vremelnică să scape de cele veșnice, iar de nu, să fie eliberat. Stăpânitorul, minunându-se de mărimea lui de suflet, l-a eliberat pe tânăr.
Pimen a fugit de multe ori de slava deșartă, umblând ani mulți prin diferite locuri, apoi s-a așezat iarăși în pustia Egiptului, unde a rămas până la bătrânețe, ca părinte duhovnicesc al multor monahi. El obișnuia să-i învețe pe ucenici prin pilde, printre care aceea despre un monah lângă Constantinopol, vizitat în taină de împăratul Teodosie cel Tânăr, deghizat în ostaș simplu; monahul, necunoscându-l, l-a primit cu bucurie și l-a hrănit cu pâine uscată și apă; abia după ce împăratul și-a dezvăluit identitatea și a început să-l cinstească, monahul, temându-se de mândrie, a fugit înapoi în Egipt.
La Sfântul Pimen veneau nu numai monahii tineri, ci și cei îmbătrâniți în viața monahală, primind răspunsuri adânci, înțelepțite de Dumnezeu. Odată, monahul Isaac l-a găsit într-o stare de uimire și, la stăruința lui, Pimen a mărturisit: "Mintea mea era acolo unde Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, plângea lângă cruce. Deci și eu aș fi voit ca acolo să plâng totdeauna."
Cuvintele lui Pimen sunt printre cele mai citate din întreaga literatură ascetico-monastică, adunate în Patericul Egiptean. Deși smerit până la a spune despre sine că va fi "aruncat în locul unde va fi aruncat satana," Domnul l-a înălțat între sfinți, după o viață îndelungată închinată lui Dumnezeu.
Notă: Există doi sfinți cu numele Pimen. Cel de față a viețuit în pustia Egiptului pe vremea împăratului Teodosie cel Tânăr. Un al doilea Pimen, din Galatia, a trăit cu 150 de ani mai târziu, pe vremea împăratului Mauriciu, în pustia Ruva din Palestina, fiind contemporan cu Patriarhul Sofronie al Ierusalimului și cu Ioan Moshu, autorul Limonariului.
Tropar, glasul 8: Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea, ai urmat lui Hristos. Și lucrând, ai învățat să nu se uite la trup că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Sfinte Cuvioase Pimen, duhul tău.
Sfântul Mucenic Fanurie
Sfântul Mucenic Fanurie este un sfânt cu totul aparte în calendarul Bisericii Ortodoxe: viața lui a fost uitată de-a lungul veacurilor, până când, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, a "reapărut" prin descoperirea providențială a icoanei sale. Ziua lui de prăznuire, 27 august, este data aflării acestei icoane.
Pe când insula Rodos se afla sub stăpânirea Cavalerilor Ioaniți, în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, lucrătorii care refăceau zidurile cetății au dezgropat ruinele unei biserici străvechi, în care se aflau mai multe icoane, una dintre ele fiind uimitor de bine păstrată. Credincioșii au dus-o la arhiepiscopul Nil (1355-1369), care a descifrat inscripția: era chipul unui tânăr ostaș, purtând în mâna dreaptă o cruce cu o lumânare aprinsă, iar de o parte și de alta erau douăsprezece scene ale mucenicei lui, numit Sfântul Fanurie, despre care nu se știa nimic până atunci. Înțelegând că Dumnezeu a descoperit un sfânt din vechime, creștinii au reconstruit vechea biserică în cinstea lui, iar Fanurie a fost considerat de atunci ocrotitorul insulei Rodos. Se spune că, în jurul anului 1500, niște păstori, călăuziți de o lumină cerească, au descoperit pe un munte din apropiere o peșteră cu mormântul sfântului.
După tradiție, Fanurie s-a născut în Rodos, din părinți păgâni și bogați, fiind cel mai mare dintre treisprezece frați. După moartea năprasnică a tatălui, familia a sărăcit, iar mama lui a început să ducă, în ascuns, o viață păcătoasă. Când a aflat că fiul ei a descoperit aceasta, mama a murit, iar Fanurie a părăsit cetatea, fugind în locuri pustii. Acolo a întâlnit un pustnic, care l-a adus la cunoașterea Evangheliei, l-a botezat și l-a învățat să trăiască după poruncile lui Hristos. Primind chemare de la Dumnezeu, Fanurie a început să propovăduiască pe Hristos în cetățile păgâne din apropiere, dar a fost prins de închinătorii la idoli și supus chinurilor.
Icoana descoperită la Rodos înfățișează în douăsprezece scene mucenicia lui: a fost adus înaintea unui dregător păgân, unde și-a mărturisit cu îndrăzneală credința; a fost bătut cu pietre; întins și bătut cu toiege; sfâșiat cu unghii de fier; întemnițat; adus din nou la judecată; ars cu făclii; tras pe roată; aruncat în groapa cu lei; strivit cu o piatră grea; adus într-un templu păgân, unde i s-au pus cărbuni aprinși în palme; și, în cele din urmă, omorât în foc.
La scurt timp după aflarea icoanei, Fanurie a început să săvârșească minuni. Trei diaconi din Creta, plecați în Peloponez să fie hirotoniți preoți (Creta aflându-se sub stăpânire venețiană, care nu îngăduia venirea unui arhiereu ortodox), au fost prinși de pirați la întoarcere și vânduți ca robi la trei stăpâni musulmani din Rodos. Aflând acolo despre Sfântul Fanurie, i s-au rugat pentru eliberare. Sfântul li s-a arătat în vis, de trei ori, celor trei stăpâni, și, prin înfricoșări, i-a înduplecat să-i elibereze. Cei trei preoți au plecat apoi în Creta, ducând cu ei o icoană a sfântului și vestind pretutindeni minunea eliberării lor.
În popor există obiceiul de a se împărți turte săracilor de ziua Sfântului Fanurie, milostenie făcută pentru iertarea sufletului mamei sale. Numele lui, în limba greacă, înseamnă "cel ce arată", motiv pentru care e considerat aflătorul lucrurilor pierdute și arătătorul căii de urmat în vreme de îndoială.
Tropar: Lauda celor din Rodos și slava mucenicilor, pre cel ce luminează pe credincioși cu razele dumnezeiștilor minuni, pre Fanurie să-l cinstim credincioșii, ca pre un mare nevoitor al Mântuitorului; că izvorăște tot harul celor ce din suflet strigă către el. Slavă lui Hristos celui ce te-a slăvit; slavă Celui ce te-a minunat; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Sfântul Ierarh Osiu, episcopul Cordobei
Sfântul Osie Mărturisitorul, episcop al Cordobei, a păstorit cetatea mai bine de șaizeci de ani, în veacul al IV-lea. Sfântul Împărat Constantin cel Mare (306–337) îl prețuia în chip deosebit și l-a avut drept sfetnic apropiat; la îndemnul lui Osiu a fost convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), ale cărui hotărâri le-a semnat cel dintâi. După mutarea la Domnul a Împăratului Constantin, Sfântul Osiu l-a apărat cu bărbăție pe Sfântul Atanasie al Alexandriei (prăznuit la 2 mai) împotriva împăratului Constanțiu (337–361), partizan al ereziei ariene, pentru care a și pătimit întemnițare la Sirmium. Întors la Córdoba, s-a mutat la Domnul în anul 359, rămânând în Biserică drept pildă de statornicie și apărător neclintit al dreptei credințe.