Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia
Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia este unul din cei mai noi sfinți ai Bisericii Ortodoxe Române, canonizat de Sfântul Sinod la 12 iulie 2024, cu zi de prăznuire la 3 august. Proclamarea locală a canonizării a avut loc la Chișinău pe 3 august 2025, în prezența ierarhilor Mitropoliei Basarabiei și a mulțimii de credincioși.
S-a născut la 11 martie 1893 în Pojorâta, județul Câmpulung Moldovenesc din Bucovina, cu numele Ioan Flocea, dintr-o familie de țărani evlavioși. Din copilărie a simțit chemarea spre viața monahală. A luptat în Primul Război Mondial în armata austro-ungară, a fost prizonier și a fost grav rănit, pierzând aproape mâna stângă. A făcut un legământ lui Dumnezeu că, dacă se va vindeca, va rămâne monah. Vindecarea s-a împlinit, și în 1917, odată eliberat, a rămas în Basarabia. A intrat în ascultare la Mănăstirea Hârbovăț, unde a primit tunderea în monahism cu numele Iraclie în 1920, a fost hirotonit ierodiacon în 1925 și ieromonah în 1927. Între 1926 și 1930 a absolvit Facultatea de Teologie din Chișinău. A devenit colaborator al revistelor "Luminătorul" și "Misionarul," scriind lucrări de folos duhovnicesc și traducând texte patristice. A slujit ca misionar neobosit al Basarabiei interbelice, predicând, duhovnicind, îndrumând suflete, cunoscând mai multe limbi. Între 1941-1944 a îndeplinit ascultarea de exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Chișinăului, iar în martie 1944 a fost numit vicar eparhial pentru regiunile evacuate. A condus efectiv Biserica Ortodoxă Română din Basarabia în vremurile cele mai primejdioase, refuzând orice compromis cu regimul sovietic ateu. A fost arestat în 1945 și condamnat la opt ani de muncă silnică în Siberia. S-a întors după opt ani din Gulag și a continuat să slujească cu discreție, în pofida supravegherii continue. A trecut la Dumnezeu la 16 august 1964, la Chițcani. În 1992 a fost reabilitat de Procuratura Generală din Republica Moldova.
Tropar, glasul al 3-lea: Ceata monahilor și a credincioșilor din Basarabia astăzi te laudă, Sfinte Iraclie, cinstind slăvita ta pomenire, că i-ai luminat pe toți cu lumina Scripturilor, cu slujirea Tainelor, și cu graiul Părinților; de aceea, te rugăm, mijlocește pentru sufletele noastre.
Sfinții Cuvioși Isaachie, Dalmat și Faust
Sfinții Cuvioși Isaachie, Dalmat și Faust sunt trei nevoitori ai monahismului constantinopolitan din veacul al V-lea, legați între ei prin obștea pe care au zidit-o și apărat-o cu prețul libertății.
Sfântul Cuvios Isaachie este pomenit și la 30 mai, ziua principală a prăznuirii lui. Era sirian de neam și, plin de dumnezeiesc zel, a venit la Constantinopol în vremea împăratului Valens (364-378), arian convins care prigonea pe ortodocși. Sfântul Isaachie a mustat cu curaj pe împărat la ușile orașului, prorocind că dacă pornește cu oaste împotriva goților, va pierde bătălia. Valens l-a aruncat în temniță, dar profețiile s-au împlinit: împăratul a murit în bătălia de la Adrianopol (378). Eliberat de Teodosie cel Mare, Isaachie a zidit o mănăstire în afara zidurilor cetății, care a devenit una din primele obști monahale organizate din Constantinopol.
Sfântul Cuvios Dalmat fusese ostaș apreciat la curtea lui Teodosie cel Mare. Lăsând femeia și copiii, a luat cu sine numai pe fiul său Faust și a mers la mănăstirea lui Isaachie, unde amândoi au primit schima monahală. Au petrecut în rugăciune și post neîntrerupt. Când Isaachie, bătrân de zile, a simțit apropierea morții, a chemat frații, i-a învățat pentru mântuire și l-a rânduit egumen pe Dalmat, după al cărui nume mănăstirea a primit numele de "a lui Dalmat." Dalmat a postit patruzeci de zile fără hrană, a stat în uimire duhovnicească alte patruzeci, și a primit darul vederii înainte. A participat ca arhimandrit la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431), unde a apărat ortodoxia cu curaj. A adormit în Hristos și a fost îngropat în mănăstirea lui.
Sfântul Cuvios Faust, fiul lui Dalmat, a urmat calea tatălui în nevoință și smerenie, slujind în obștea mănăstirii.
Tropar, glasul 4: Dumnezeul părinților noștri, Care Te porți pururea cu noi după blândețile Tale, nu depărta mila Ta de la noi, ci, pentru rugăciunile părinților noștri, îndreptează viața noastră în pace.
Sfânta Mironosiță Salomeea
Sfânta Mironosiță Salomeea este una din femeile sfinte din ceata mironosițelor care au urmat pe Mântuitorul Iisus Hristos, mama celor doi Sfinți Apostoli Iacov și Ioan Evanghelistul. Este numită în Evanghelia după Matei "mama fiilor lui Zevedeu," iar în Evanghelia după Marcu este numită pe nume: Salomeea.
Potrivit tradiției, Salomeea a fost fiica Sfântului Iosif Logodnicul și a primei lui soții, numită tot Salomeea, astfel că Maica Domnului era întrucâtva mama ei vitregă. Salomeea s-a căsătorit cu Zevedeu, un pescar din Galileea, și a crescut doi fii pe care Hristos i-a chemat de la mrejele lor de pe Lacul Ghenizaret să-L urmeze. A urmat și ea pe Mântuitorul, slujindu-I din bunurile sale alături de alte femei credincioase. Odată, neînțelegând sensul spiritual al Împărăției lui Hristos, i-a cerut ca fiii ei să fie așezați unul la dreapta și unul la stânga în slava Lui. Mântuitorul i-a arătat că această slavă se dobândește prin potirul Patimilor, din care Salomeea a primit mai târziu și ea să bea.
A stat la Răstignire, privind de departe împreună cu celelalte femei sfinte (Matei 27, 56). A venit în dimineața Învierii la mormânt cu miresmele pregătite să ungă trupul Mântuitorului, bucurându-se de vestea Învierii adusă de înger. Tradiția spune că după înălțarea Mântuitorului și prigonirea creștinilor, mironosițele au fost urcate într-o corabie fără vâsle și lăsate pe mare, purtate în cele din urmă până la țărmurile Galiei. Salomeea a propovăduit Evanghelia și a adormit în pace.
Tropar, glasul 2: Mironosițelor femei, stând lângă mormânt, îngerul a grăit: Miresmele morților sunt cuviincioase, iar Hristos putrejunii S-a arătat străin. Ci vestiți tuturor că Domnul a înviat, dăruind lumii mare milă.
Sfânta Cuvioasă Teodora din Tesalonic
Sfânta Cuvioasă Teodora din Tesalonic este una din marile sfinte ale monahismului feminin din veacul al IX-lea, vestită prin smerenia, răbdarea și puterea miraculoasă a moaștelor ei. Este prăznuită de trei ori pe an: la 5 aprilie (ziua adormirii), la 3 august și la 29 august (mutarea moaștelor).
S-a născut în insula Eghina, din părinți ortodocși evlavioși, Antonie și Hrisanta, care străluceau în credință dreaptă în vremea iconoclasmului, sub domnia lui Mihail Valvos. Numele ei de botez era Agapi. A crescut cu dragostea față de Dumnezeu din fragedă vârstă. S-a căsătorit și a născut o fiică. Din cauza năvălirilor barbarilor, familia s-a mutat la Tesalonic. Rămasă văduvă, și-a crescut fiica în credință și a făcut-o mireasă a lui Hristos, intrând și ea în Mănăstirea Sfântului Ștefan din Tesalonic, unde fiica ei era deja monahie. A primit tunderea în monahism cu numele Teodora.
A petrecut în această mănăstire zeci de ani în post aspru, rugăciune neîncetată și smerenie desăvârșită, primind cu bucurie cele mai grele ascultări. Prin viața ei îmbunătățită a plăcut lui Dumnezeu în așa măsură, încât a primit darul facerii de minuni încă din viață. A vindecat bolnavi prin rugăciune și s-a arătat proorocitoare a celor viitoare. Lupta ei împotriva patimilor a fost îndelungată și aspră, dar harul lui Dumnezeu a biruit. A trecut la Dumnezeu pe la 892, la adânci bătrânețe. O minune semnificativă s-a petrecut la câțiva ani după adormirea ei: când egumena mănăstirii a murit și a fost înmormântată lângă Teodora, deschizând mormântul, au văzut cu uimire că trupul Teodotei se mișcase ca și cum ar fi vie, făcând loc egumenei, arătând astfel smerenia ei chiar și după moarte. Moaștele ei izvorăsc și astăzi mir.
Tropar, glasul 8: Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; și lucrând, ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Teodora, duhul tău.