Înainte-prăznuirea Schimbării la Față a Domnului
Pe 5 august, cu o zi înaintea marelui Praznic Împărătesc al Schimbării la Față a Mântuitorului (6 august), Biserica Ortodoxă prăznuiește Înainte-prăznuirea, pregătind sufletele credincioșilor pentru primirea luminii taborice. Toate praznicele împărătești și ale Maicii Domnului sunt precedate de o zi sau mai multe de pregătire numite înainte-prăznuire, în care slujbele încep să aibă tonul și troparul praznicului ce vine.
Schimbarea la Față a Mântuitorului rememorează momentul în care Hristos, luând cu Sine pe Apostolii Petru, Iacov și Ioan, S-a suit pe Muntele Tabor și S-a schimbat la față înaintea lor: fața Lui a strălucit ca soarele, hainele Lui s-au făcut albe ca lumina, iar Moise și Ilie au apărut alături de El vorbind despre Patimile ce urmau să vină. Un nor de lumină i-a acoperit, și din nor a venit glasul Tatălui: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L." Apostolii au căzut cu fețele la pământ. Schimbarea la Față este revelarea dumnezeirii lui Hristos înaintea Umanității Lui, arătând că Cel răstignit este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Care va învia și va slăvi pe cei ce Îl urmează cu trupuri luminate.
Tropar, glasul 4: Schimbarea la Față a lui Hristos mai înainte să o întâmpinăm, luminat prăznuind cele mai înainte de prăznuire, credincioșilor, și să strigăm: sosit-a ziua dumnezeieștii veselii; Stăpânul se suie în Muntele Taborului, Frumusețea Dumnezeirii Sale să o strălucească.
Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț (Hozevitul)
Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Ioan Iacob de la Neamț s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiștea, din fostul județ Dorohoi, într-o familie de țărani foarte credincioși, Maxim și Ecaterina, fiind singurul copil la părinți. Din botez a primit numele de Ilie. După șase luni de la naștere, mama sa, fire bolnăvicioasă, și-a dat sufletul, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani a murit și tatăl său, în război, în toamna anului 1916, copilul rămânând în grija rudelor apropiate. A urmat școala în satul natal, apoi gimnaziul la Lipcani-Hotin și liceul la Cozmeni-Cernăuți, fiind cel mai bun elev.
În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la Facultatea de Teologie din Cernăuți, ca să-l facă preot, dar el le-a spus: "Nu, eu vreau să mă fac călugăr!". După un an, rugându-se lui Dumnezeu să-i descopere calea, a auzit un glas de sus zicându-i: "Mănăstirea!". Și-a luat cărțile sfinte, crucea și icoana Maicii Domnului din casa natală și a intrat în obștea Mănăstirii Neamț. Starețul, Episcopul Nicodim, l-a primit cu dragoste și i-a rânduit ascultare la infirmerie și la biblioteca mănăstirii. Între 1934-1935 și-a făcut serviciul militar la Dorohoi ca infirmier, apoi s-a întors la Neamț. La 8 aprilie 1936, în miercurea Săptămânii Patimilor, a fost tuns în monahism de arhiereul Valerie Moglan, noul stareț, primind numele de Ioan.
Dorind viață pustnicească, a plecat în Țara Sfântă împreună cu alți doi monahi, Claudie și Damaschin. După ce s-au închinat la Sfintele Locuri, s-au retras să ierneze la Mănăstirea Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Însoțitorii lui s-au întors la Neamț, iar Ioan Iacob a rămas la Sfântul Sava, unde s-a nevoit zece ani, având ca prime ascultări pe cele de paraclisier și infirmier al mănăstirii, îngrijind atât călugări cât și beduini bolnavi sau răniți. Cunoscând limba greacă, traducea texte patristice și compunea versuri duhovnicești. Între 1939-1940 s-a nevoit într-o peșteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă, unde l-a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, viitorul său ucenic statornic. Între 1940-1941, din cauza războiului, a stat cu alți călugări într-un lagăr pe Muntele Măslinilor, apoi s-a întors la Sfântul Sava.
La 13 mai 1947 a fost hirotonit diacon, apoi preot, în Biserica Sfântului Mormânt, fiind numit egumen al Schitului românesc "Sfântul Ioan Botezătorul" de pe Valea Iordanului. Timp de cinci ani a condus schitul, slujind zilnic în limba română, traducând scrieri patristice, compunând versuri duhovnicești și primind pelerinii din țară, pe care îi spovedea și îi împărtășea. Noaptea se nevoia singur, neștiut de nimeni.
În noiembrie 1952 s-a retras din ascultarea de egumen și, împreună cu ucenicul Ioanichie, a intrat în obștea Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, din pustiul Hozeva. Din vara anului 1953 s-a retras la o peșteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiție, s-a rugat cândva mama Sfintei Fecioare. Acolo s-a nevoit împreună cu Ioanichie timp de șapte ani, în rugăciune neîncetată, priveghere, post aspru și înstrăinare totală, hrănindu-se o dată pe zi cu pesmeți, măsline și smochine, dormind pe o scândură cu o piatră drept pernă.
În vara anului 1960 s-a îmbolnăvit. Miercuri, 4 august, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineața, la orele 5, și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de 47 de ani. A fost înmormântat, după trei zile, în aceeași peșteră, de arhimandritul Amfilohie, egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe.
La 8 august 1980 trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme și răspândind bună mireasmă. La 15 august 1980, egumenul i-a pregătit o raclă de chiparos și, în procesiune solemnă, cu binecuvântarea Patriarhului Benedict al Ierusalimului, moaștele au fost duse și așezate în biserica cu hramul Sfântul Ștefan din incinta mănăstirii, alături de moaștele Sfântului Gheorghe Hozevitul, unde se cinstesc și astăzi de pelerini ortodocși, dar și catolici.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinților la 20-21 iunie 1992, sub numele de Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, cu zi de prăznuire pe 5 august, data mutării sale la cele veșnice.
Tropar, glasul 8: Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; și lucrând, ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Ioan, duhul tău.
Sfântul Mucenic Evsignie
Sfântul Mucenic Evsignie este unul din cele mai frapante exemple de perseverență în credință: a slujit ca ostaș mai bine de șaizeci de ani în armatele mai multor împărați, a trecut printre luptători în vremea marelui Constantin, a văzut cu proprii ochi semnul Sfintei Cruci pe cer și a primit mucenicia la vârsta de o sută zece ani din porunca lui Iulian Apostatul.
Era de neam antiohian și a slujit ca ostaș sub Dioclețian, Maximian, Constanțiu Chlor și marele Constantin. Pe vremea lui Maximian, fusese tovarăș de vorbă cu Sfântul Mucenic Vasilisc și martor ocular al muceniciei lui, văzând cu ochii îngerii lui Dumnezeu luând sufletul mucenicului la cer și pe Hristos Cel înălțat primind sufletul pătimitorului. Pe vremea lui Constantin, fiind cu el în oaste, a văzut împreună cu mulți alți ostași semnul Sfintei Cruci închipuit cu stele pe cer. Astfel întărit în credință, și-a dus slujba cu cinste.
Lăsând armata la bătrânețe, s-a întors la Antiohia și a petrecut în rugăciune, post și mersul la biserică, dobândindu-și mintea curată și inima liniștită. A ajuns până în vremea lui Iulian Apostatul. Odată, mergând Evsignie la biserică, a dat peste doi oameni păgâni care se certau pentru o moștenire și l-au rugat să judece pricina lor. Evsignie a ascultat și a dat o judecată dreaptă. Unul din ei a pierdut și, furios, l-a pârât împăratul Iulian că Evsignie vorbise de rău zeii și că a dat o judecată potrivnică lor. Adus înaintea lui Iulian, bătrânul ostaș de o sută zece ani nu s-a temut. L-a mustrat fără frică pe împărat pentru lepădarea de credința creștinească a lui Constantin și pentru întoarcerea la idoli, aducându-i aminte de binefacerile lui Dumnezeu arătate marelui Constantin. Iulian, furios, a poruncit să i se taie capul. Sfântul Evsignie a primit bucuros tăierea capului, mulțumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit de mucenicie.
Tropar propriu, glasul 4: Slujitorii demonilor cunoscându-te pe tine că ești slujitor al Treimii, la chinuri, la temniță și la moarte nedreaptă te-au dat, Sfinte Mucenice Evsignie; dar au fost biruiți de a ta nebiruită împotrivire, preafericite.
Sfânta Nona, mama Sfântului Ierarh Grigorie Teologul
Sfânta Nona este pomenită la 5 august ca mama celui mai mare teolog al Ortodoxiei, Sfântul Grigorie Teologul, dar mai cu seamă ca model de soție credincinoasă care și-a convertit prin răbdare, rugăciune și viată sfântă soțul păgân la credința creștinică, și ca mamă a trei sfinți ai Bisericii.
Originară din Capadocia, Nona a primit de mică o educație profund creștinică. A fost măritat cu Grigorie, un magistrat din Nazianz din Capadocia, care era adept al unei secte sincretiste numite hiposistarianism. Această căsătorie cu un bărbat eretic era sursa de adâncă durere pentru credincioasa Nona. "În primii ani împreună, nu putea îndura să poarte numai pe jumătate jugul cu el", scrie Sfântul Grigorie Teologul vorbind despre mama lui. A căzut zi și noapte înaintea lui Dumnezeu cu rugăciuni, post și lacrimi pentru mântuirea soțului ei, înrâurindu-l neobosit cu mustrări blânde, povețe și mai ales prin exemplul vieții ei. După zece ani de rugăciune stăruitoare, Grigorie a primit botezul creștin. A progresat atât de mult în credință, încât a fost hirotonit episcop al Nazianzului, unde a păstorit 45 de ani. "Bunul acesta păstor a fost roada rugăciunilor și călăuzirii soției sale," mărturisea fiul lor. Din căsătoria lor s-au născut trei copii ajunși cu toții în calendarul Bisericii: Sfânta Gorgonia (23 februarie), Sfântul Cezarie (9 martie) și Sfântul Grigorie Teologul (25 ianuarie). Nona a trecut la Dumnezeu cu pace la adânci bătrânețe, la scurt timp după soțul ei, îmbolnăvindu-se după moartea acestuia și dându-și sufletul chiar în timpul Sfintei Liturghii." La capătul vieții, Sfântul Grigorie Teologul scria despre mama lui: "Într-un trup de femeie ea a avut un suflet mai bărbătesc decât al celor mai bravi bărbați."
Sfântul Ierarh Fabian, episcopul Romei
Sfântul Fabian, ca preot, a îngropat fără teamă trupurile martirilor. După moartea Sf. Antherus (Antheros), Papa de la Roma, Sfântul Fabian i-a succedat ca Papă. Sfântul Fabian îl iubea pe Sfântul Pontiu ca și cum ar fi propriul său fiu. Sfântul Pontiu a împărțit împreună cu Sfântul Fabian toată averea săracilor. După moartea necredinciosului Maximian, noul împărat, Gordie (238-244), nu i-a persecutat pe creștini. Împăratul Filip (244-249), împreună cu fiul său și co-regentul Filip, a fost convins de convorbirile și predicarea Sfântului Pontiu să creadă în Hristos și să accepte Botezul de la Sfântul Fabian. Cu permisiunea împăraților, Sfinții Pontius și Fabian au distrus statuia lui Jupiter din templul păgân și au construit o biserică pe acest loc. Timp de patru ani, Biserica lui Hristos a locuit în pace și liniște. Apoi Decius (249-251) a urcat pe tron, după organizarea unei rebeliuni și uciderea împăratului Filip și a fiului său. Atunci Sfântul Fabian, Episcopul Romei (+ 250), a acceptat moartea pentru Hristos. Sfântul Pontiu a părăsit Roma spre orașul Cimelum (la granița Italiei și Galiei) și a locuit acolo ca străin. Pe vremea împăratului Valerian (253-259), torționari cruzi au fost trimiși pentru a-i căuta și ucide pe creștini: așa au ajuns Claudius și Anubius în orașul Cimelum. Sfântul Pontiu a mărturisit fără teamă că e creștin și a refuzat să aducă jertfe idolilor. L-au încătușat și l-au aruncat în închisoare. Încă de la începutul torturii, sfântul i-a avertizat calm pe torționari, spunând că Domnul va face de nimic chinul acela și că vor vedea puterea lui Dumnezeu. Când au încercat să-l lege de Sfântul Pontiu de masa de tortură, acesta s-a rupt în bucăți, iar torționarii au căzut pe pământ ca și morți. „Fii convins, omule de puțină credință, de puterea Domnului meu”, i-a spus Sfântul Pontie lui Claudiu. Anubius s-a gândit să-l dea pe Sfântul Pontiu să fie mâncat de doi urși în circ. Fiarele sălbatice, nu s-au atins de sfânt, dar i-au schilodit pe păzitori. Spectatorii au început să strige: „Singurul Dumnezeu este Dumnezeul creștin, în care crede Pontiu”. Sfântul a fost atunci aruncat în foc, dar a rămas în viață. Nici măcar hainele nu i-au ars. Mulțimea a strigat și mai puternic: „Mare este Dumnezeul creștinilor!” Sfântul Pontiu a fost apoi condamnat la decapitare cu sabia, iar executarea sa a avut loc în anul 257. Corpul Sfântului Pontiu a fost înmormântat de prietenul său, Valerian.