Sfânta Anastasia, mama Sfântului Ierarh Andrei Șaguna
Sfânta Anastasia s-a născut în anul 1785, la sud de Dunăre, și a primit din partea părinților o educație aleasă, crescută în duhul fricii de Dumnezeu, al cinstei și al statorniciei în credința strămoșească. S-a căsătorit de tânără cu Naum Șaguna, iar la optsprezece ani a devenit mamă, aducând pe lume pe Evreta, urmat de o fetiță, Ecaterina, în 1806, și de pruncul Anastasiu, viitorul mitropolit Andrei Șaguna, la 20 decembrie 1808, în Mișcolț.
Viața Anastasiei a luat o întorsătură grea atunci când soțul ei, Naum, constrâns de împrejurări și din rațiuni de ordin material, a trecut la catolicism. Această alegere a generat pentru ea o luptă lăuntrică și exterioară de mare intensitate, Anastasia decizând să-și apere cu toată îndârjirea credința strămoșească și, mai ales, sufletele copiilor săi, refuzând să-i lase pradă unei rupturi de Ortodoxie. Prin statornicia ei, a izbutit să-l crească pe fiul ei în dragostea de Dumnezeu și în credința dreaptă, punând astfel temelia drumului lui în viață și a chemării sale spre preoție. Sfântul Andrei Șaguna însuși avea să mărturisească mai târziu, cu multă recunoștință, că mamei sale îi datorează dragostea de Dumnezeu, credința ortodoxă, drumul vieții sale și duhul de jertfă care l-a călăuzit în toată lucrarea sa arhipăstorească.
Anastasia Șaguna a trecut la cele veșnice în anul 1836, rămânând în amintirea Bisericii drept un model de mamă creștină, de luptătoare pentru dreapta credință și de femeie curajoasă care, în cele mai grele momente ale vieții, nu s-a lepădat de valorile pentru care a luptat. Prin dragostea și jertfa ei a contribuit decisiv la formarea unuia dintre cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea ei în ședința din 1 iulie 2025, alături de alte cincisprezece femei cu viață sfântă, cu titulatura „Sfânta Anastasia Șaguna, mama Sfântului Ierarh Andrei Șaguna”, fiind cinstită în fiecare an la 1 decembrie.
Tropar, glasul al 5-lea: Rădăcina cinstită și floarea mamelor, de Dumnezeu purtătoarea Anastasia, a dat pe Andrei ca rod ales țării Ardealului, și cu tărie a păstrat credința dreaptă, viețuind în jertfă și în virtute, și a primit de la Domnul răsplătire și cunună veșnică.
Sfântul Prooroc Naum
Sfântul Prooroc Naum, al cărui nume se tâlcuiește „mângâiere”, era originar din Elcheseea, localitate aflată de cealaltă parte a Iordanului, identificată de unii cercetători cu un ținut din Galileea, și se trăgea din seminția lui Simeon. A propovăduit între anii 665 și 660 înainte de Hristos, cu mult timp după Sfântul Prooroc Iona, care fusese trimis mai înainte la ninivitenii păgâni și îi adusese la pocăință. Cu trecerea vremii însă, ninivitenii s-au întors la faptele lor cele rele dintâi, fiind aflați vinovați de cruzime, de înșelăciune, de necinste în negustorie și de rea-credință în treburile lor politice, stârnind astfel din nou mânia dreaptă a lui Dumnezeu.
Sfântul Naum a fost trimis să le vestească ninivitenilor judecata lui Dumnezeu, prevestindu-le că cetatea lor se va pierde prin apă și prin foc dacă nu se vor pocăi cu adevărat. Întrucât poporul nu a ascultat de glasul proorociei, prevestirea s-a și împlinit: un cutremur mare a făcut ca o parte din cetate să se scufunde în lacul ce o înconjura, iar partea rămasă pe înălțime a fost mistuită de un foc venit din pustie. Sfântul Teofan, imnograful și episcopul Niceei, ale cărui cântări alcătuite pentru prăznuirea proorocului s-au păstrat în cărțile de cult, mărturisește despre Naum că, prin curățirea sa mai înainte de toate și prin împărtășirea de Duhul cel de viață făcător, s-a făcut „luminat văzător de Dumnezeu”, supunându-și trupul minții și dobândind o inimă curată, primitoare de descoperiri dumnezeiești de la înălțime.
Sfântul Prooroc Naum a mai vestit și alte lucruri viitoare care s-au adeverit întocmai, și a adormit cu pace la patruzeci și cinci de ani de la naștere, fiind înmormântat cu cinste în pământul său natal.
Tropar, glasul al 2-lea: Prăznuind pomenirea proorocului Tău, Naum, Doamne, printr-însul Te rugăm, mântuiește sufletele noastre.
Sfântul Filaret cel Milostiv
Sfântul Filaret s-a născut pe la anul 780 în Galatia, din părinți binecredincioși, numiți Gheorghe și Ana, și a crescut sub semnul evlaviei creștine, din copilărie deprinzând credința cea bună și frica de Dumnezeu. Ajuns la vârsta deplină, s-a căsătorit cu Teozva, o femeie de neam bun și foarte înstărită, și s-au stabilit în satul Amnia din Paflagonia, Asia Mică, fiind binecuvântați cu trei copii, un fiu, Ioan, și două fiice, Ipatia și Evantia. Era un om de o bogăție neobișnuită, având turme întregi, holde, vii și slujitori, dar inima lui nu s-a lipit de averile pe care le primise de la Dumnezeu.
Filaret a început să împartă neîncetat din bunurile sale celor nevoiași, până când, prin milosteniile sale necontenite, a sărăcit el însuși cu desăvârșire. Odată, arându-și ogorul, a întâlnit un om care plângea pentru că îi murise unul dintre boii săi de jug, și Filaret i-a dat propriul bou. Altă dată a dat ultimul lui cal unui om recrutat pentru oaste. A continuat să dea din puținul rămas, mai întâi grâul primit de la un prieten, apoi mierea stupilor, apoi hainele de pe el, fără să se lase tulburat de nemulțumirea soției și a copiilor săi, care, neînțelegând o asemenea risipire, mâncau pe ascuns ca să nu fie nevoiți să împartă și ultimele lor bucate. În toată această sărăcie, Filaret a răbdat ca un al doilea Iov, fără să-și pună vreodată nădejdea altundeva decât în Dumnezeu.
În vara anului 788, trimișii împărătesei Irina, care căutau prin toată împărăția o mireasă de neam bun pentru fiul ei, viitorul împărat Constantin, au poposit la casa Sfântului Filaret și au descoperit-o acolo pe Maria, nepoata lui, fiica Ipatiei. Tânăra a fost aleasă, iar în luna noiembrie a aceluiași an s-a făcut la Constantinopol o nuntă mare. Filaret a fost cinstit de împărat cu rangul de ipat și a primit multe daruri și moșii, dar nu a păstrat nimic pentru sine, ci a împărțit din nou toată noua avere săracilor, refuzând veșmintele scumpe și titlurile pompoase, prezentându-se mai departe cu smerenie drept „Filaret din Amnia”. O parte din avere a folosit-o pentru rezidirea bisericilor din ținutul lui natal, pustiite mai înainte de perși, ridicând și o mănăstire, precum și o casă pentru găzduirea străinilor, a săracilor și a bolnavilor, după care s-a întors la Constantinopol, lângă împărăteasa Maria, petrecându-și acolo restul zilelor în pace și în lucrarea milosteniei.
Cunoscându-și mai dinainte sfârșitul, Filaret a mers la Mănăstirea Rodolfia și a cerut să i se pregătească mormântul, lăsând familiei sale învățătura de a nu se lipi de bogății și prorocind cele ce aveau să se întâmple. După nouă zile de boală, cântând psalmi și rugându-se, și-a dat sufletul în mâinile Domnului la nouăzeci de ani, chipul lui strălucind ca soarele, iar din trupul lui ieșind o mireasmă neobișnuită. Mulțime de săraci s-au adunat la înmormântarea lui, plângând după binefăcătorul lor, și un om demonizat dintre cei aflați acolo s-a vindecat în clipa în care a fost adus, pe patul lui de suferință, la groapa Fericitului. Teozva, soția sa, a împărțit și ea mai târziu averea rămasă pentru zidirea de biserici și pentru o casă de oaspeți, trăind apoi alături de împărăteasa Maria până la moartea ei, fiind îngropată lângă cinstitul ei bărbat.