Sfântul Cuvios Daniil Stâlpnicul
Sfântul Daniil s-a născut în anul 409, în satul Vitara (numit în unele izvoare și Maruta), aflat lângă cetatea Samosata din Mesopotamia, din părinți creștini, Ilie și Marta. Mama sa fusese multă vreme stearpă și a făgăduit lui Dumnezeu, în rugăciune, că, de va naște un copil, îl va închina slujirii Lui; copilul a rămas multă vreme fără nume, până ce, la cinci ani, părinții l-au dus la o mănăstire și au cerut starețului să-l numească. La doisprezece ani, Daniil s-a întors la aceeași mănăstire și a fost primit ca frate, fiind tuns în monahism și sporind cu multă sârguință în nevoințele vieții călugărești.
Aflându-se odată în călătorie cu starețul său, Daniil a trecut prin Telanissae, locul unde se nevoia pe stâlp Sfântul Simeon Stâlpnicul cel Vechi; acesta l-a chemat sus la el, l-a binecuvântat și i-a proorocit multele osteneli pe care le va răbda în viață. Întâlnirea aceasta a rămas întipărită în inima lui Daniil până la sfârșitul vieții. Pentru înțelepciunea și virtuțile sale, după moartea egumenului, frații l-au ales pe Daniil în locul acestuia, dar, dorind o viață mai aspră, el a lăsat egumenia și, la patruzeci și doi de ani, a pornit în pelerinaj spre marii pustnici ai Siriei și Palestinei, oprindu-se pe drum din nou la Sfântul Simeon. Continuându-și calea, a fost îndemnat de un călugăr necunoscut să se îndrepte spre Constantinopol, unde s-a așezat într-un loc numit Anaplu.
După nouă ani petrecuți acolo, aflând de moartea Sfântului Simeon Stâlpnicul, și având el însuși o vedenie în care îl vedea pe acesta chemându-l să se suie la o înălțime asemenea lui, Daniil a hotărât să urmeze aceeași nevoință. Împăratul Leon I și Patriarhul Constantinopolului i-au ridicat o coloană asemănătoare celei a Sfântului Simeon, pe care Cuviosul Daniil s-a suit și pe care a rămas, în diferite forme și înălțări ale stâlpului, treizeci și trei de ani, înfruntând arșița verii, gerul iernii și loviturile vânturilor, fără să se mai dea vreodată jos, decât o singură dată. Acolo a primit mulțime de bolnavi și de necăjiți, cărora le-a dăruit vindecare și mângâiere, fiind cinstit și de împărații Leon I, Zenon și Basilicus, care îi cereau sfatul și rugăciunile.
Singura dată când a părăsit stâlpul în treizeci și trei de ani a fost atunci când Patriarhul Acachie, văzând Ortodoxia primejduită de uzurpatorul Basilicus, care înclina spre erezia lui Eutihie, l-a rugat pe Daniil să vină la Constantinopol, în Biserica Sfânta Sofia, pentru a-l înfrunta pe împărat. Daniil a mers și, în fața mulțimii adunate, l-a îndemnat pe Basilicus să urmeze calea păcii și a dreptei credințe, iar acesta a mărturisit Ortodoxia. Sfântul s-a întors apoi pe stâlpul său, unde a rămas până la adormirea sa, petrecută la 11 decembrie 493 (alte izvoare dau anul 490), la optzeci de ani, după ce, cu trei zile înainte, a avut parte de o descoperire în care a văzut cetele sfinților venind să-l întâmpine.
Tropar: Stâlp al răbdării ai fost, râvnind strămoșilor, cuvioase: Dreptului Iov întru patimi, Sfântului Iosif întru ispite, și în trup viața celor fără de trup având, Sfinte Preacuvioase Daniil, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Cuvios Luca cel Nou Stâlpnicul
Acest sfânt, prăznuit alături de Sfântul Daniil Stâlpnicul, nu trebuie confundat cu Sfântul Luca cel Nou din Elada (numit și din Steiris sau din Eghina, ctitorul mănăstirii Hosios Loukas), prăznuit la 7 februarie, nici cu Sfântul Luca din Sicilia, prăznuit la începutul lunii noiembrie; izvoarele îl numesc adesea simplu „Luca Stâlpnicul” sau „Luca cel Nou Stâlpnicul”, ca să-l deosebească de aceștia. A trăit în secolul al X-lea, pe vremea împăraților Roman I Lecapenul și a ginerelui acestuia, Constantin al VII-lea Porfirogenetul, și pe vremea patriarhului Teofilact, fiul împăratului Roman; era originar din părțile Răsăritului (Anatolia), fiul lui Hristofor și al Caliei.
Când a izbucnit războiul dintre bizantini și bulgari, Luca a fost trimis, din porunca împăratului, să lupte ca ostaș de rând, fiind martor la moartea a mii de oameni în acea luptă; el însuși a scăpat nevătămat din primejdiile războiului. Văzând în această scăpare purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Luca a hotărât să se lepede de viața lumească și să se facă monah, dedicându-se de atunci înainte slujirii lui Hristos. Sporind în nevoințele pustnicești, a fost hirotonit preot, iar pentru a-și domoli trupul s-a încins cu lanțuri de fier și a ținut un post foarte aspru, mâncând doar o zi din șapte.
Cuviosul Luca și-a petrecut o bună parte a vieții călugărești pe Muntele Olimp din Asia Mică, apoi la Constantinopol, și în cele din urmă la Calcedon, unde a urcat pe un stâlp, urmând pilda marilor stâlpnici dinainte de el. Acolo a rămas, în aspră nevoință, patruzeci și cinci de ani, curățindu-și inima de toate gândurile și patimile sufletești și trupești, și săvârșind, prin rugăciunile sale, multe minuni și vindecări pentru cei care veneau la el. A fost prieten cu patriarhul Teofilact, alături de care a lucrat la restaurarea unei mănăstiri, fiind înmormântat, după unele surse, la mănăstirea Sfântului Vasian. Plăcut fiind lui Dumnezeu prin toată viața sa, Cuviosul Luca s-a mutat la cele cerești undeva între anii 970 și 980.