Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei
Sfântul Dosoftei s-a născut la 1624, în cetatea Sucevei, în familia Barilă, primind la botez numele de Dimitrie, pentru că venirea sa pe lume se petrecuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica îl prăznuiește pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. Părinții săi, Leontie și Misira, erau creștini binecredincioși, români de neam, având rudenii atât în Transilvania, cât și în ținutul Liovului din Polonia. Tânărul Dimitrie a învățat carte de la cei mai renumiți dascăli ai Moldovei vremii și a fost trimis apoi la școala Frăției Ortodoxe a mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din Liov, unde și-a desăvârșit cunoștințele, deprinzând mai multe limbi străine, printre care elina și slavona.
În anul 1649 a fost tuns în monahism la mănăstirea Probota, primind numele de Dosoftei, formă slavonă a numelui grecesc Dositheos. Acolo, pe lângă învățătura cărturărească strânsă de la mulți dascăli, a deprins și învățătura cea duhovnicească, fiind din tinerețe statornic în rugăciune, în ascultare și în nevoințele cele aspre ale vieții monahale. Pentru prestigiul său de cărturar și pentru virtuțile care îi luminau viața, a fost chemat la slujirea arhierească: în anul 1658 a fost ales episcop de Huși, după un an a trecut în scaunul vlădicesc de la Roman, iar în 1671 a fost ales mitropolit al Moldovei. Cronicarul Ion Neculce l-a descris astfel: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost de felul lui... Prea învățat, multe limbi știa: elinește, slovenește... Deplin călugăr și cucernic, și blând ca un miel. În țara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela.”
Ca mitropolit, Sfântul Dosoftei și-a împlinit chemarea mai ales prin lucrarea de traducere și tipărire a cărților sfinte în limba română, într-o vreme când slujbele se țineau încă în greaca veche sau în slavona bisericească, neînțelese de cea mai mare parte a credincioșilor. A revizuit traducerea Vechiului Testament făcută de spătarul Nicolae Milescu, text care va fi folosit mai târziu în Biblia de la București din 1688, și a tipărit Dumnezăiasca Liturghie (1679 și 1683), Psaltirea de-nțăles (1680, cu text paralel în română și slavonă) și Molitvănicul de-nțăles (1681). Între anii 1682 și 1686 a tradus și a tipărit, în patru volume, Viața și petrecerea sfinților, lucrare rămasă neterminată, în care a scris pentru prima dată despre sfinții autohtoni ai Moldovei, precum Daniil de la Voroneț și Rafail de la Agapia, pe ale căror sfinte moaște le văzuse și le sărutase chiar el.
Vremurile au fost însă tulburi pentru țară, cu dese schimbări de domnie, iar în 1673, din pricina frământărilor politice și a atitudinii sale antiotomane, Dosoftei a fost nevoit să se retragă în Polonia; un an mai târziu a fost înlocuit în scaunul mitropolitan de Teodosie al Romanului, dar în 1675 a fost readus la cârma Mitropoliei. În 1686, regele polon Jan Sobieski, aflat într-o campanie antiotomană prin Moldova, a fost nevoit să se retragă, iar oștile sale, jefuind ținutul, l-au luat pe Dosoftei ostatic, împreună cu moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava și cu alte odoare ale Mitropoliei. Mitropolitul Dosoftei și-a petrecut astfel ultimii ani ai vieții în pribegie, fără să întrerupă lucrarea sa cărturărească și legătura cu ierarhii ortodocși de la Moscova și de la Kiev, traducând din grecește în slavo-rusă scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale lui Efrem Sirul și ale altor Sfinți Părinți, pentru a tămădui anumite controverse teologice ale vremii privind rugăciunea de sfințire a Sfintelor Daruri. Cu toate presiunile la care a fost supus, el a refuzat cu statornicie trecerea la uniație, rămânând credincios Ortodoxiei până la sfârșit. A trecut la cele veșnice la 13 decembrie 1693, fiind înmormântat la biserica „Nașterea Domnului” din Jolkiew (astăzi în Ucraina). A fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Tropar, glasul al 8-lea: Apărătorule al Ortodoxiei și învățătorule al sfințeniei, păstor blând ca un miel și mare dascăl al Sfintei Liturghii, Părinte Ierarhe Dosoftei, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sfinții Mari Mucenici Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie și Orest
Acești cinci sfinți au pătimit pentru Hristos în timpul împărației lui Dioclețian și Maximian, în Armenia și Capadocia, sub dregătorii Lysias și Agricola, numiți de împărat stăpânitori asupra ținuturilor răsăritene. Sfântul Eustratie era un dregător (funcționar) roman din cetatea Aravraca, creștin în taină, care a hotărât să-și mărturisească public credința și a găsit un semn ca să o facă: și-a trimis cingătoarea, prin sluga sa, la biserica din Aravraca, socotind că, dacă preotul Auxentie va lua cingătoarea când va intra în biserică, va primi aceasta ca pe o încuviințare de la Dumnezeu să meargă spre mucenicie. Întâmplarea s-a petrecut întocmai, iar Eustratie, văzând semnul, a mărturisit deschis pe Hristos înaintea dregătorilor.
Pentru aceasta, Eustratie a fost supus la chinuri cumplite, fiind încălțat cu încălțăminte de fier cu piroane ascuțite pe dinăuntru și purtat astfel din Sevastia până la Nicopolele Armeniei; rănile lui s-au tămăduit însă în chip minunat, faptă care a întors la credința în Hristos pe prietenul lui, Sfântul Evghenie. Văzându-l pe Eustratie dus astfel în lanțuri pe drum, un alt creștin, anume Mardarie, l-a fericit pentru curajul lui, a primit binecuvântarea soției sale și a alergat să-l ajungă, mărturisind și el că este creștin, pentru care a fost legat alături de Eustratie. La judecata ținută de Lysias, preotul Auxentie a fost adus și el înaintea dregătorului, care s-a silit din răsputeri să-l întoarcă la idolatrie, dar acesta a rămas neclintit, motiv pentru care i s-a tăiat capul.
Adus și el la judecată, Sfântul Evghenie a rămas statornic în mărturisirea sa, pentru care călăii i-au tăiat limba din rădăcină și i-au zdrobit picioarele cu bâte, în aceste chinuri dându-și sufletul în mâinile Domnului. Sfântul Mardarie a fost spânzurat cu capul în jos, i s-au pătruns încheieturile picioarelor și spatele i-a fost ars cu țepușe înroșite în foc, sfârșindu-se astfel întru chinuri grele. Cât despre Sfântul Orest, acesta era un soldat creștin în taină, a cărui credință a fost descoperită în chip neașteptat când, aruncând cu sulița la o țintă în fața dregătorului Lysias, crucea pe care o purta la gât i-a apărut la vedere; pentru aceasta a fost legat în aceeași temniță cu Eustratie, iar Lysias, temându-se de noi minuni, i-a trimis pe amândoi la Agricola, în Capadocia, pentru a fi judecați acolo. Înaintea lui Agricola, Sfântul Eustratie, fiind foarte învățat, a expus pe larg toată iconomia mântuirii prin Hristos, uimind pe ascultători, dar mâniind peste măsură pe dregător, care a poruncit să fie aruncat într-un cuptor de foc; Eustratie a primit moartea cu pace, rugându-se lui Dumnezeu să-i primească duhul, iar trupul i-a rămas nevătămat de flăcări. Sfântul Orest a fost pus pe un pat de fier înroșit și a sfârșit astfel întru chinuri.
Lângă porțile Constantinopolului se afla o mănăstire numită Olimp, cu o biserică zidită în cinstea acestor cinci sfinți mucenici, la care, după o veche datină, împăratul și patriarhul mergeau în fiecare an la praznicul lor, dăruind monahilor cele de trebuință, mănăstirea aceea fiind închinată purtării de grijă a celor cinci mucenici, fără ca frații ei să aibă alte averi sau venituri.
Acest grup de cinci sfinți alcătuiește o singură unitate de mărturisire mucenicească, prăznuită împreună, motiv pentru care tropar și condac le sunt comune, fără a fi nevoie de tropare individuale pentru fiecare.
Tropar, glasul al 3-lea: Statornicia purtătorilor de biruință, cei cinci la număr: Sfinții Mari Mucenici Eustratie și Auxentie împreună cu ceilalți luptători, înfruntând cu îndrăzneală focul și celelalte chinuri, au primit de la Hristos cununile măririi; Căruia se și roagă, să mântuiască sufletele noastre.
Sfânta Muceniță Lucia, fecioara din Siracuza
Sfânta Lucia s-a născut spre sfârșitul secolului al III-lea (anul 283, după unele izvoare) în Siracuza Siciliei, din părinți bogați și de viță aleasă: tatăl ei, de origine romană, era unul dintre cei mai de seamă oameni ai cetății, iar mama sa, Eutihia, era de origine greacă. Crescută de părinți creștini și înzestrată cu o educație aleasă, Lucia și-a făgăduit în taină feciorie lui Hristos, fără ca aceasta să fie cunoscută de cei din jur, deoarece, după obiceiul vremii și voia familiei, fusese deja logodită cu un tânăr.
Pe când boala curgerii de sânge, care chinuia pe mama ei, Eutihia, de patru ani, nu se vindeca prin nicio doctorie, Lucia a dus-o în pelerinaj la Catania, la mormântul Sfintei Mucenițe Agatia, a cărei cinstire se răspândise în toată Sicilia. Acolo, ascultând Evanghelia despre femeia tămăduită prin atingerea hainei lui Hristos, Lucia a îndemnat-o pe mama sa să se roage cu credință la mormântul Sfintei Agatia, iar aceasta s-a vindecat. Sfintei Lucia i s-a arătat apoi, în vedenie, Sfânta Agatia însăși, înconjurată de îngeri, spunându-i că, precum cetatea Catania este slăvită prin ea, așa va fi slăvită și cetatea Siracuzei prin Lucia, pentru că aceasta își gătise un sălaș bineprimit lui Hristos prin feciorie. Trezindu-se din vedenie, Lucia a cerut mamei sale să nu-i mai pomenească de logodnic, ci să-și împartă toată averea săracilor, ceea ce s-a și împlinit.
Logodnicul, aflând că averea Luciei fusese dăruită celor nevoiași, s-a mâniat și a denunțat-o dregătorului Pashasie ca fiind creștină. Chemată la judecată și îndemnată să jertfească idolilor, Lucia a răspuns că adevărata jertfă înaintea lui Dumnezeu este cercetarea celor săraci și a văduvelor în necazurile lor, lucru pe care îl făcuse ea însăși ani de zile. Pashasie a poruncit întâi să fie dusă într-o casă de desfrânare, pentru a fi necinstită, dar trupul ei a fost făcut, prin puterea Duhului Sfânt, atât de greu, încât niciun om și nicio funie nu au putut s-o miște din loc, cu toate silințele călăilor și ale vrăjitorilor chemați de dregător. Văzând că nu o poate clinti, Pashasie a încercat să o ardă de vie, înconjurând-o cu vreascuri aprinse, dar flăcările nu au vătămat-o.
În cele din urmă, Lucia a fost rănită de sabie în gât; rana nu i-a luat numaidecât viața, ci a rămas vie până ce au venit preoții și au împărtășit-o cu Sfintele Taine, după care și-a dat duhul în mâinile Domnului. A fost înmormântată la Siracuza, pe locul muceniciei ei, unde a fost zidită mai târziu o biserică în cinstea ei. Sfintele ei moaște au rămas neclintite în Sicilia aproape patru sute de ani, până ce, în anul 878, din pricina amenințării sarazinilor, au fost strămutate într-un loc tainic, fiind luate mai apoi, în 1039, de un general bizantin și duse la Constantinopol, de unde, după cucerirea cetății din 1204, au ajuns la Veneția. Sfânta Lucia, ocrotitoarea vederii și a celor cu boli de ochi (numele ei vine de la cuvântul latin pentru lumină), nu trebuie confundată cu Sfânta Muceniță Lucia din Roma, prăznuită la 6 iulie.
Tropar, glasul al 4-lea: Mielușeaua Ta, Iisuse, Lucia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună cu Tine mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție.