Sfântul Sfințit Mucenic Elefterie, episcopul Iliriei, și mama sa, Sfânta Muceniță Antia
Sfântul Elefterie s-a născut la Roma, spre sfârșitul veacului întâi sau la începutul veacului al doilea, din părinți de neam ales: tatăl său, dregător imperial, a murit de timpuriu, iar Elefterie a rămas să fie crescut numai de mama sa, Antia, care primise botezul chiar de la Sfântul Apostol Pavel în călătoriile acestuia de propovăduire. Pentru a-i da o creștere aleasă, Antia l-a încredințat pe fiul ei episcopului Romei, Anichit, de la care a deprins Sfintele Scripturi. Văzând darurile cu care Dumnezeu îl înzestrase pe tânăr, episcopul l-a hirotonit diacon la cincisprezece ani, preot la optsprezece, iar la numai douăzeci de ani l-a rânduit episcop al Iliricului, cu scaunul în cetatea Avlona (Valona, în Albania de astăzi).
Propovăduind cu înțelepciune și aducând mulțime de oameni la Hristos, Elefterie a atras mânia împăratului Adrian, care a trimis pe comandantul Felix să-l aresteze și să-l aducă la Roma. Ajuns la Avlona și intrând în biserică, Felix l-a văzut pe Elefterie slujind și, mișcat în chip neașteptat, a căzut la picioarele lui, primind să fie botezat chiar de cel pe care venise să-l prindă; cei doi au plecat apoi împreună spre Roma, Felix urmându-l pe Elefterie ca un ucenic, nu ca pe un prizonier. Înfățișat înaintea împăratului, Elefterie a fost supus la chinuri grele: a fost întins pe un pat de aramă sub care ardeau cărbuni, uns cu ulei încins și smoală, dar a rămas nevătămat; văzând aceasta, prefectul Coremon, mișcat de minune, a crezut în Hristos și s-a aruncat el însuși în cuptorul pregătit pentru sfânt, ieșind de asemenea neatins, pentru care a fost ucis prin sabie. Elefterie a fost aruncat și el în cuptor, dar focul nu s-a atins de el, a fost închis și înfometat, hrănit fiind în taină cu hrană îngerească, și a fost legat de un car cu cai sălbatici, dar îngerul Domnului l-a dezlegat și l-a dus pe un munte pustiu, unde a viețuit o vreme în pace, blândind cu vorba lui chiar și fiarele sălbatice, iar ostașii trimiși să-l prindă au crezut la rândul lor și s-au botezat, împreună cu alți cinci sute de suflete.
Prins din nou și adus încă o dată înaintea împăratului, Elefterie a fost dat să fie sfâșiat de fiare, dar acestea nu s-au atins de el; văzând că nicio muncă nu-l biruiește, tiranul a poruncit să i se taie capul cu sabia, iar Sfântul Elefterie și-a dat astfel sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Mama lui, fericita Antia, care privea cu bucurie nevoința fiului ei, s-a aplecat să îmbrățișeze și să sărute trupul lui cel mort, mărturisind ea însăși, cu acel prilej, credința în Hristos, pentru care a fost ucisă pe loc, tot prin sabie. Sfintele lor trupuri au fost luate de credincioșii din Iliric și din Avlona și înmormântate cu cinste; părți din moaștele Sfântului Elefterie se află astăzi și în România, la biserica ce-i poartă hramul în București.
Tropar, glasul al 5-lea: Cu haină de preot fiind împodobit și cu sângele curgând șiroaie, fericite, ai alergat la Stăpânul tău, Hristos, înțelepte Elefterie, nimicitorul satanei. Pentru aceasta nu înceta a te ruga pentru cei ce cu credință cinstesc fericitele tale nevoințe.
Sfânta Muceniță Suzana
Sfânta Suzana a trăit în Palestina, în vremea împăratului Maximian (286-305), din tată păgân și mamă de neam iudeu. Fugind de necredința părinților ei, a alergat la Hristos și a primit botezul de la episcopul Silvan. După moartea părinților, și-a împărțit toată averea săracilor și a slobozit din robie pe robii și roabele casei, iar apoi, îmbrăcându-se în haine bărbătești și tunzându-și părul, a intrat într-o mănăstire de călugări, schimbându-și numele în Ioan, pentru a putea trăi viața monahală fără ca firea ei femeiască să fie cunoscută.
A petrecut astfel douăzeci de ani în mănăstire, sporind în nevoințe sub chipul cel bărbătesc, până ce o schimnică venită acolo, socotind-o bărbat, a îndemnat-o la desfrânare; refuzând, Suzana a fost pârâtă de aceasta că ar fi încercat ea însăși s-o necinstească. Sfânta s-a supus cu smerenie bârfei, fără să se apere, și a cerut să i se dea canon pentru păcatul de care era nedreptățit învinuită. Aflând despre acestea, episcopul Elefteropolei a venit la mănăstire și a mustrat pe stareț, care hotărâse s-o scoată din călugărie; aflându-se atunci într-o astfel de strâmtorare, Suzana a cerut să fie chemate două fecioare și două diaconițe, cărora le-a descoperit, în taină, că este femeie. Aflând adevărul, episcopul, plin de uimire, a hirotesit-o diaconiță și a pus-o stareță peste o mănăstire de femei, unde a făcut multe minuni în numele lui Hristos.
Când a venit la Elefteropole un nou dregător, anume Alexandru, care a poruncit să se aducă jertfe idolilor, Sfânta Suzana s-a dus de bunăvoie la locul hotărât pentru jertfă și, prin singura ei rugăciune, a dărâmat idolii la pământ. Pentru aceasta a fost pârâtă dregătorului și supusă la multe chinuri, pe care le-a răbdat cu bărbăție, până ce a primit cununa muceniciei, fiind arsă de vie.
Sfântul Cuvios Pavel din Latro
Sfântul Pavel s-a născut în eparhia Elea, aproape de cetatea Pergamului din Asia Mică, fiu al unui ofițer (căpitan) din armata Constantinopolului, anume Antioh, care a murit într-un război cu agarenii Cretei, lângă insula Hios. Rămasă văduvă, mama sa, Evdochia, a luat cei doi copii, pe Pavel și pe fratele lui mai mare, Vasile, și s-a retras în Frigia, la un sat numit Marocatul, înrudit cu familia Sfântului Ioanichie cel Mare; acolo a dat pe cei doi băieți la mănăstirea Sfântului Ștefan, ca să învețe carte. Mai târziu, mama lor l-a căsătorit pe Vasile fără voia lui, dar acesta, după nuntă, s-a lepădat de toate cele lumești și s-a făcut monah în lavra de pe muntele Olimpului.
Vasile, simțind dorul de a-l avea pe fratele său alături în nevoința monahală, a fost îndemnat de trei ori printr-o vedenie să-l aducă la sine; aducându-l, l-a dus la egumenul Petru, de la mănăstirea Caria din muntele Latrului, om vestit pentru viața sa îmbunătățită. Văzându-l pe Petru, Pavel a cădea cu fața la pământ, ca trăsnit, cerându-i iertare pentru păcatele sale, iar egumenul, cunoscând cu darul deosebirii duhurilor că tânărul îl va întrece în fapta cea bună, l-a primit cu bucurie ca ucenic al său. După moartea lui Petru, Pavel, împreună cu ucenicul său Dimitrie, a căutat o viață mai liniștită, ajungând pe vârful muntelui Latrului, unde a aflat un turn de piatră zidit de mâna lui Dumnezeu, cu o peșteră mică, neclintită de mână omenească, în care un alt sfânt nevoitor petrecuse cu douăzeci de ani mai înainte. Acolo s-a sălășluit minunatul Pavel, suferind multă vreme lipsuri și strâmtorare, păzit fiind însă în chip purtat de grijă de Dumnezeu prin oamenii din partea locului.
Sfântul Pavel se nevoia astfel în munți și pustiuri, viețuind printre fiarele sălbatice ca printre vecini și prieteni, dar cobora din vreme în vreme la lavră pentru a întări pe frați în nevoințele cele monahicești și a-i învăța, mai cu seamă, paza minții ca mijloc de a îndepărta patimile. Noaptea ieșea din mănăstire la o fântână, rezemându-se de un castan des, unde s-a arătat odată, în timpul rugăciunii, cu totul ca o flacără, asemenea rugului lui Moise, copacul și mantia lui părând a fi numai foc, fără ca nimic să se mistuie.
Cunoscând mai înainte ziua mutării sale, Sfântul Pavel a scris legi și canoane pentru viața de obște, le-a dat fraților, asemenea lui Moise cu tablele legii, și s-a suit din nou pe munte; în a cincea zi a lunii decembrie a venit pentru ultima dată să bată toaca, vestind fraților că nu se va mai sui la peștera lui, ci doi dintre ei să meargă să aducă de acolo Evanghelia. S-a culcat apoi pe pat, l-a ajuns o fierbințeală, iar după ce a îndemnat pe monahi să nu se lenevească în nevoințe, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu la 15 decembrie, în anul 956 de la Hristos.
Tropar, glasul al 5-lea: Ca cel ce ești împreună locuitor cu cei fără de trup și tuturor cuvioșilor părtaș, Prealăudate Pavel, pe tine te lăudăm și ne rugăm ție: roagă-te pentru noi ca întotdeauna să aflăm milă.