Sfinții Cuvioși Cleopa și Paisie de la Sihăstria
Sfântul Cuvios Paisie Olaru s-a născut la 20 iunie 1897 în satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani, fiind cel mai mic dintre cei cinci copii ai lui Ioan și Ecaterina Olaru, primind la botez numele de Petru, și singurul dintre frați care a îmbrățișat viața monahală. În anul 1921 a intrat în obștea Schitului Cozancea, sub povățuirea ieromonahului Vladimir Bodescu și a duhovnicului Calinic Șușu, fiind tuns în monahism un an mai târziu, cu numele de Paisie. A trăit o viață simplă, marcată de o adâncă smerenie și de o rugăciune neîncetată, fiind un om al tăcerii și al blândeții, care iubea liniștea și se ferea de agitația mulțimilor, ascunzându-și cu sfială nevoințele.
În anul 1931, iubind viața de liniște, a ridicat în pădurea din apropierea schitului o mică chilie cu un paraclis de lemn, unde se retrăgea adesea în post și rugăciune, fiind cunoscut din această vreme cu numele de Părintele Pustnic, iar în 1933 a luat asupra sa o rânduială de viață și mai aspră, îmbrăcând schima cea mare. A fost hirotonit ierodiacon în 1943 și ieromonah în 1947, fiind apoi numit egumen al Schitului Cozancea, pe care l-a condus aproape un an. În 1948 s-a retras la Mănăstirea Sihăstria, loc mai prielnic nevoinței, unde stareț era ucenicul său din tinerețe, Cuviosul Cleopa Ilie, și unde se păstrau tradițiile rămase de pe vremea Sfântului Paisie de la Neamț. Între 1949 și 1953 a viețuit la Mănăstirea Slatina, contribuind la reorganizarea obștii de acolo, după care s-a întors la Sihăstria. Între 1972 și 1984 s-a nevoit la Schitul Sihla, iar în 1985 a revenit din nou la Sihăstria, unde a purtat de grijă fiilor săi duhovnicești până în ultimele zile ale vieții. În toamna anului 1990, la 18 octombrie, în vârstă de nouăzeci și trei de ani, Cuviosul Paisie și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos.
Sfântul Cuvios Cleopa Ilie s-a născut la 10 aprilie 1912 în satul Sulița, județul Botoșani, primind la naștere numele de Constantin. A trecut prin multe ascultări la Mănăstirea Sihăstria, dar mai mult s-a ostenit ca păstor la oile mănăstirii, timp de doisprezece ani, alături de părinții Galaction Ilie și Antonie Olaru, perioadă pe care el însuși o numea cu smerenie „școala de călugărie și teologie”. Atunci a avut răgaz să citească zeci de cărți fundamentale pentru formarea sa duhovnicească, să învețe cum să se roage de la pustnicii pe care îi întâlnea în pădurile din împrejurimi și să dobândească o cunoaștere adâncă a scrierilor Sfinților Părinți, fiind înzestrat cu o memorie deosebită, încât părintele Dumitru Stăniloae, traducătorul Filocaliei, spunea că părintele Cleopa o cunoaște mai bine decât el însuși.
A fost stareț al Mănăstirii Sihăstria și a devenit un duhovnic căutat de mulțimi de credincioși pentru sfaturile sale înrădăcinate adânc în tradiția ortodoxă, lăsând în urmă scrieri de mare valoare, precum „Ne vorbește Părintele Cleopa”, în care explică dogmele credinței și oferă povățuiri pentru viața duhovnicească. A vădit cu multă înțelepciune și hotărâre rătăcirea celor ce se îndepărtaseră de Ortodoxie, fiind recunoscut ca un mare apărător al dreptei credințe, iar la 6 august 1987 a devenit nașul de călugărie al viitorului patriarh Daniel, atunci tânărul teolog Daniel Ciobotea. Cunoscându-și mai înainte vremea adormirii sale, Cuviosul Cleopa s-a mutat la veșnicele locașuri ale lui Dumnezeu la 2 decembrie 1998, lăsând în urmă numeroși ucenici care îi poartă vie amintirea.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea celor doi mari duhovnici ai Moldovei în ședințele de lucru din 11 și 12 iulie 2024, proclamarea canonizării locale având loc la Mănăstirea Sihăstria, la 7 august 2025, cu prăznuire comună la 2 decembrie.
Tropar: Pe-ai Moldovei luceferi și pe stâlpii smereniei, care pe pământ cu credință într-un gând nevoitu-s-au, pe marele Cleopa cel smerit, pe gura tunătoare a lui Hristos, și pe Paisie duhovnicul cel preablând, cu râvnă să-i cinstim, zicând: Slavă Celui ce v-a slăvit pe voi, slavă Celui ce v-a întărit, slavă Celui ce minunați v-a arătat și rugători pentru noi.
Sfântul Prooroc Avacum
Sfântul Prooroc Avacum era fiul lui Asafat, din seminția patriarhului Simeon, din părțile Iudeii, și pentru viața sa plină de fapte bune a primit de la Dumnezeu darul proorociei, fiind al optulea dintre cei doisprezece Prooroci Mici ai Vechiului Testament, propovăduind în jurul anului 650 înainte de Hristos. El a prorocit despre robia Ierusalimului, despre pustiirea Templului și despre luarea poporului în robie, plângând cu amar atunci când a văzut mai dinainte nenorocirile care aveau să vină asupra neamului său. Când Nabucodonosor, împăratul haldeilor, a venit cu puterea asupra Ierusalimului, Avacum a fugit în pământul ismailitenilor, fiind pribeag în țară străină, iar după ce haldeii s-au întors cu robii la Babilon, proorocul s-a întors și el în pământul lui, arând și slujind secerătorilor la vremea secerișului.
Pe când odată ducea bucate secerătorilor de pe ogorul său, i s-a arătat pe drum îngerul Domnului, care i-a poruncit să ducă prânzul pe care îl avea cu sine la Babilon, Sfântului Prooroc Daniel, care se afla închis în groapa leilor. Avacum a răspuns cu smerenie că nu a văzut niciodată Babilonul și nu cunoaște unde se află groapa, dar îngerul l-a luat de creștet și, ținându-l de păr, l-a dus în chip minunat, întru repeziciunea duhului, deasupra gropii leilor, la o depărtare neobișnuit de mare. Acolo Avacum a strigat către Daniel, îndemnându-l să primească mâncarea trimisă de Dumnezeu, iar proorocul Daniel, mulțumind lui Dumnezeu că nu l-a părăsit pe cel ce-l iubește, s-a sculat și a mâncat. După aceasta, îngerul Domnului l-a adus pe Avacum îndărăt, în clipă, la locul său din pământul Iudeii.
Sfântul Avacum a mai prorocit și despre întoarcerea poporului din robia babiloniană, despre nașterea lui Hristos și despre încetarea Legii celei vechi, murind cu doi ani înainte ca israelitenii să se întoarcă din robie și fiind înmormântat cu cinste în satul său. Cartea sa, alcătuită din trei capitole, se află între cărțile Vechiului Testament și învață că purtarea de grijă a lui Dumnezeu cârmuiește toate popoarele, pedepsindu-le și izbăvindu-le pe unele prin mijlocirea altora, iar cel drept va trăi prin credința sa. Moaștele Sfântului Avacum, împreună cu cele ale Proorocului Miheia, au fost descoperite în vremea împăratului Teodosie cel Mare, în localitatea Kela, din Palestina.
Tropar, glasul al 2-lea: A proorocului Tău, Doamne, Avacum pomenire prăznuind, printr-însul Te rugăm, mântuiește sufletele noastre.
Sfânta Muceniță Miropi
Sfânta Muceniță Miropi s-a născut în cetatea Efesului, din părinți creștini, și a fost luminată cu Sfântul Botez după ce tatăl ei se mutase din această viață, fiind crescută de mama sa în frica de Dumnezeu. Avea evlavia de a merge des la mormântul Sfintei Mucenițe Ermionia, una dintre fiicele Sfântului Apostol Filip, de unde lua mir izvorât din sfintele ei moaște și tămăduia cu el pe cei bolnavi. Pe vremea când împăratul Deciu a pornit din nou prigoana împotriva creștinilor în Efes, mama Miropiei a luat-o cu sine și au fugit pe insula Hios, unde aveau o moșie de familie, închizându-se acolo într-o casă pentru a se ruga lui Dumnezeu.
Venind în acea insulă dregătorul Numerian, acesta a prins pe fericitul Isidor, bărbat cinstit și ostaș, pentru că păstra cu statornicie credința în Hristos și nu voia să se închine idolilor. După ce l-a supus la multe chinuri, ighemonul l-a ucis prin sabie, aruncându-i trupul într-o râpă spre mâncare fiarelor și păsărilor și punând strajă ca nu cumva creștinii să-l fure. Miropi, mișcată de o râvnă dumnezeiască, a mers noaptea împreună cu slujnicele sale și a luat în taină trupul mucenicului, îngropându-l cu cinste într-un loc însemnat. Aflând că trupul a fost furat, dregătorul a poruncit ca străjerii care nu l-au păzit să fie pedepsiți cu lanțuri și purtați prin toată insula, amenințându-i cu tăierea capului dacă nu vor găsi trupul.
Văzând Miropi suferința nevinovată a străjerilor din pricina ei, s-a umilit în cugetul ei, socotind că ar fi nedrept ca alții să pătimească pentru fapta ei, și a mărturisit înaintea tuturor că ea este cea care a luat trupul mucenicului. Mâniat, dregătorul a poruncit să fie bătută fără milă, apoi târâtă de păr prin toată insula, iar la urmă, fiind aproape moartă, a fost închisă în temniță. La miezul nopții, în timp ce se ruga, temnița s-a umplut de lumină, iar o ceată de îngeri a venit la ea, împreună cu mucenicul Isidor, care a vestit-o că rugăciunile ei au fost ascultate de Dumnezeu și că va primi cununa pregătită pentru ea. La auzul acestor cuvinte, Sfânta Miropi, bucurându-se, și-a dat duhul în mâinile Domnului, iar temnița s-a umplut de o mireasmă neobișnuită, care a înspăimântat și a uimit pe străjeri. Unul dintre ei, văzând aceasta, a alergat la un preot, a primit Sfântul Botez și mai târziu a primit și el cununa muceniciei. Trupul Sfintei Miropi a fost luat de creștini și îngropat cu cinste într-un loc însemnat.
Sfântul Cuvios Porfirie Cavsocalivitul
Sfântul Cuvios Porfirie s-a născut la 7 februarie 1906, în satul Sfântul Ioan din insula Evia, Grecia, al patrulea dintre cei cinci copii ai lui Leonida și Eleni Bairaktaris, oameni cucernici și iubitori de Dumnezeu, primind la botez numele de Evanghel. În copilărie, pe când păștea puținele oi ale tatălui său, păstor sărac, a citit viața Sfântului Ioan Colibașul, prăznuit la 15 ianuarie, și astfel s-a aprins în inima lui dorul de a pleca la Muntele Athos pentru a deveni călugăr. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu l-a ajutat să-și atingă acest scop, ajungând frate începător la Chilia Sfântului Gheorghe din Cavsocalivia, unde s-a nevoit cu mare asprime, făcând cu bucurie ascultare neclintită față de bătrânii Pantelimon și Ioanichie, dobândind smerenie și curățindu-și sufletul.
Deși foarte tânăr, s-a învrednicit de la Dumnezeu de harisma străvederii, prin care vedea cele ce se petreceau la mare distanță, dar a suferit toată viața de boli grele, fără ca acestea să-l împiedice să caute neîncetat înaintarea duhovnicească și să îndemne și pe alții spre același lucru. Blândețea și nevoința lui l-au făcut cunoscut în toată lumea ortodoxă, fiind căutat de mulțime de oameni pentru sfaturile sale pline de înțelepciune și pentru darul vindecărilor și al izbăvirii de duhuri necurate, învățăturile sale fiind adunate mai târziu în cărți precum „Ne vorbește Părintele Porfirie”.
Cunoscându-și mai dinainte sfârșitul pământesc, s-a întors la Muntele Athos, la Schitul Cavsocalivia, unde a vrut să-și dea sufletul în taină, fără zgomot, spunând: „acum am îmbătrânit, vreau să merg și să mor acolo, sus”. A trecut la cele veșnice la 2 decembrie 1991, la vârsta de optzeci și șase de ani, în Chilia Sfântului Gheorghe de la Schitul Sfintei Treimi din Cavsocalivia, rugându-se pentru unitatea tuturor, după cuvântul lui Hristos „ca toți să fie una”. A fost canonizat de Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice la 27 noiembrie 2013, fiind trecut și în calendarul Bisericii Ortodoxe Române în anul 2017, cu prăznuire la 2 decembrie.
Tropar, glasul 1: Pe cel născut în Evia, lauda întregii lumi, pe tainicul teologiei, adevăratul prieten al lui Hristos, pe Porfirie să-l cinstim, credincioșii, pe cel plin de harisme din copilărie, că slobozește pe cei demonizați și vindecă pe cei bolnavi, pe cei ce cu credință strigă: Slavă Celui ce ți-a dat putere!
Astăzi se face pomenirea celui între sfinți părintele nostru Solomon, arhiepiscopul Efesului, care s-a săvârșit în pace.