Înainte-prăznuirea Nașterii Domnului
Din 20 decembrie, Biserica intră în înainte-prăznuirea marelui praznic al Nașterii Domnului, zile de pregătire duhovnicească în care cântările bisericești îndreaptă mintea credincioșilor spre taina cea mai presus de fire a Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu. Imnele acestor zile cheamă cetatea Betleemului și ținutul Efratei să se gătească pentru a primi pe Împăratul ceresc, amintind cum Sfânta Fecioară Maria, scrisă la recensământ împreună cu dreptul Iosif, în cetatea din care se trăgea după neamul lui David, nu a găsit loc de găzduire, iar peștera s-a făcut, în chip minunat, palat al Împărătesei celei mai presus de îngeri, pregătind astfel calea spre nașterea cea fără de durere a Mântuitorului.
Tropar, glasul al 4-lea: S-a înscris oarecând, cu bătrânul Iosif, în Betleem, Maria, ca cea din sămânța lui David, purtând în pântece sarcina cea fără de sămânță. Dar a sosit vremea nașterii și niciun loc de sălășluire nu era; ci, ca un palat frumos, s-a arătat peștera împărătesei. Hristos Se naște, ca să ridice chipul cel mai înainte căzut.
Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei
Sfântul Ignatie a fost al treilea episcop al Antiohiei Siriei, după Sfântul Apostol Petru și Sfântul Evod, fiind socotit ucenic al Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, alături de Sfântul Policarp, episcopul Smirnei. Numele de Teoforul, adică „purtătorul de Dumnezeu”, i s-a dat fie pentru harul cu care era înzestrat, fie, după o altă tradiție, pentru că ar fi fost chiar pruncul pe care Mântuitorul l-a luat în brațe zicând ucenicilor să nu oprească pe copii să vină la El, căci a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor. Ales episcop al Antiohiei cu sfatul Apostolilor, a păstorit patruzeci de ani turma sa cu multă osteneală apostolică, fiind, după mărturia Sfântului Ioan Gură de Aur, un adevărat părinte al antiohienilor, și a rânduit în biserică cântarea pe două cete, asemenea celei îngerești, după ce s-a învrednicit într-o vedenie să vadă cetele cerești cântând astfel, alternativ.
Pe vremea împăratului Traian, aflat în drum spre răsărit împotriva parților, Ignatie a fost pârât ca fiind creștin și adus înaintea lui în Antiohia; refuzând cu hotărâre să jertfească idolilor, a fost supus la chinuri și apoi trimis în lanțuri la Roma, păzit de zece ostași pe care el însuși îi numea „leoparzi”, însoțit de diaconii Filon și Agatopod. În drumul său a fost întâmpinat de creștinii din cetățile pe unde trecea, cărora le-a încredințat să asculte de episcopii și preoții lor și să nu se lase amăgiți de învățăturile eretice, ajungând la Smirna, unde l-a îmbrățișat cu mare bucurie pe Sfântul Policarp. De pe drum a scris șapte epistole către diferite Biserici și către Policarp, în care își descria cu ardoare dorul de mucenicie, numindu-se „grâu al lui Dumnezeu” care voia să fie „măcinat prin dinții fiarelor” pentru a se face „pâine curată a lui Hristos”.
Ajuns la Roma, Sfântul Ignatie a fost aruncat în mijlocul fiarelor sălbatice din circ, în jurul anului 107, unde leii dezlănțuiți asupra lui i-au sfâșiat trupul, nelăsând din el decât oasele cele mai mari. Aflând mai târziu de tăria sufletească cu care a primit moartea și de buna purtare a creștinilor în general, împăratul Traian s-a căit de asprimea prigoanei și a poruncit ca aceștia să nu mai fie căutați spre a fi uciși. Cinstitele moaște ale Sfântului Ignatie au fost aduse înapoi în Antiohia cu mare cinste, spre apărarea cetății și tămăduirea celor bolnavi, iar mai târziu, la 29 ianuarie, Biserica face pomenirea aducerii lor și la Roma.
Tropar, glasul al 4-lea: Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credința răbdând până la sânge, Sfințite Mucenice Ignatie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus
Cuviosul Serafim s-a născut la 27 octombrie 1912, în satul Totoi, județul Alba, primind la botez numele Sfântului Dimitrie, din părinți simpli și mult trudiți, Nechifor și Ecaterina, care i-au fost cei dintâi dascăli în cele bineplăcute lui Dumnezeu. Încă din pruncie, plin de dragoste pentru Hristos, căuta cele duhovnicești, hrănindu-și inima cu rugăciunea și mintea cu învățătura cărții, iar mai târziu și-a ales ca model de viețuire pe Sfântul Serafim de Sarov, al cărui nume avea să-l primească la călugărie. La 15 ianuarie 1941 a fost hirotonit preot, iar la scurtă vreme, de praznicul Izvorului Tămăduirii, a primit tunderea în monahism; din ascultare față de ierarhul său a petrecut apoi un an în Germania și Austria, unde a învățat limba germană.
Întorcându-se în țară, s-a așezat la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, ctitoria Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, lucrând la rezidirea acesteia împreună cu Cuviosul Arsenie de la Prislop, în vremurile tulburi ale celui de al Doilea Război Mondial. În anul 1944 a fost numit stareț al acestei mănăstiri, slujire pe care a împlinit-o timp de zece ani, chiar în anii de început ai regimului comunist potrivnic Bisericii, fiind, alături de Părintele Arsenie, un stâlp de rugăciune și de învățătură pentru mulțimea credincioșilor care veneau aici în căutarea unui cuvânt de mângâiere. Pe lângă buna chivernisire a celor din afară ale mănăstirii, Cuviosul Serafim a așezat în bună rânduială și viața duhovnicească a monahilor și a fiilor săi duhovnicești, fiind un blând povățuitor care odihnea sufletele cu dulceața cuvintelor sale, îndemnând pe toți, prin cuvânt și prin faptă, ca din toate ale lor să se arate că Hristos este între ei și în ei.
Sfinții Cuvioși Arsenie de la Prislop, Dometie cel Milostiv de la Râmeț și Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta s-au aflat într-o aleasă însoțire duhovnicească încă din timpul vieții, alcătuind ceea ce s-a numit un adevărat triunghi de apostoli ai credinței din Ardealul acelor vremuri grele; de praznicul Înălțării Sfintei Cruci din anul 1949, Cuviosul Serafim a fost cel care, la Mănăstirea Prislop, a fost naș de călugărie al Cuviosului Dometie, tuns în monahism de însuși Cuviosul Arsenie. Cuviosul Serafim a trecut la cele veșnice la 20 decembrie 1990, un an după Revoluție, în locul căruia se nevoise cu atâta răbdare, fiind cinstit de credincioșii din zonă neîntrerupt la mormântul său de la Sâmbăta de Sus, până când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința de lucru din 11-12 iulie 2024, a aprobat canonizarea sa sub numele de Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, cu zi de prăznuire la 20 decembrie.
Tropar, glasul 1: Pe făclia virtuții și duhovnicul cel vestit, pe dascălul răbdării din Mănăstirea Sâmbăta de Sus, pe Sfântul Serafim, cei credincioși, cu laude veniți să îl cinstim și, ca unui iscusit părinte și rugător, să-i zicem cu evlavie: Slavă Celui pe Care L-ai slujit! Slavă Celui ce te-a luminat! Slavă Celui ce te-a împodobit cu minunate daruri!