Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului
Sfântul Ierarh Petru Movilă s-a născut la Suceava, în anul 1596, vlăstar al neamului boieresc al Movileștilor, care dăduse mai mulți domnitori Moldovei și Țării Românești. Era fiul lui Simion Movilă, viitor domn al Moldovei și al Țării Românești, și al doamnei Marghita (numită și Margareta), care, văduvă, avea să se călugărească mai târziu sub numele de Melania; printre unchii săi se aflau Ieremia Movilă, domn al Moldovei, și Gheorghe Movilă, mitropolitul Moldovei, de la care tânărul Petru a deprins citirea cărților sfinte și frica de Dumnezeu. După moartea tatălui său și în vremea tulburărilor politice care au urmat, în anul 1600, familia a fost nevoită să pribegească mai întâi în Țara Românească, apoi să se așeze pentru multă vreme în Polonia, unde Petru și-a continuat învățătura la școala Frăției Ortodoxe din Liov.
După obiceiul vremii, ca fiu de domnitor, Petru a urmat o pregătire militară și a slujit ca ofițer în armata polonă, luptând la Țuțora în 1620 și la Hotin în 1622. Pentru vitejia arătată la Hotin, regele Sigismund al III-lea al Poloniei l-a recomandat Înaltei Porți pentru tronul Moldovei, însă Petru a refuzat cinstea aceasta lumească, ales fiind să se dedice slujirii lui Hristos. La 15 august 1622 a vizitat marea Lavră Pecerska de lângă Kiev, unde a rămas multă vreme și unde, în anul 1627, a fost tuns în monahism, fiind ridicat în același an la rangul de arhimandrit și stareț al mănăstirii. În timpul stăreției sale, a pus bazele unui colegiu la Kiev, aducând dascăli pregătiți și cărți de învățătură în limbile latină și greacă, colegiu din care avea să se dezvolte vestita Academie de la Kiev, cea mai veche instituție de învățământ superior la slavii ortodocși.
În anul 1633, datorită vredniciei sale, Petru Movilă a fost ales în scaunul de arhiepiscop și mitropolit al Kievului, al Galiției și al întregii Rusii, alegere recunoscută canonic de Patriarhul Ecumenic Chiril Lucaris și întărită de regele Poloniei. Ca arhiereu, a transformat colegiul kievean în Academie cu caracter universitar, a înființat tipografii la Kiev și Lvov pentru a revigora cultura ortodoxă, tipărind numeroase cărți de slujbă, de învățătură și de apologie, precum și traduceri ale Sfinților Părinți. Cea mai însemnată lucrare a sa rămâne însă „Mărturisirea de credință ortodoxă”, alcătuit ca răspuns la confuziile teologice ale vremii și argumentat temeinic cu Sfânta Scriptură, cu canoanele Bisericii și cu scrierile Sfinților Părinți; cercetat de un sinod la Kiev în 1640, acest catehism a fost aprobat în forma sa definitivă de Sinodul de la Iași din anul 1642, devenind astfel mărturisirea oficială de credință a întregii Ortodoxii răsăritene.
Departe de plaiurile natale, marele ierarh nu a uitat niciodată poporul român din care se trăgea: a trimis tipografii la Târgoviște, Câmpulung și Govora, iar la Academia înființată de Vasile Lupu la Iași a trimis, pe lângă o tipografie, și patru profesori, după modelul celei de la Kiev. În anul 1645 a venit el însuși la Iași, cu prilejul căsătoriei fiicei lui Vasile Lupu cu nobilul lituanian Ianusz Radziwill, oficiată la biserica Sfinții Trei Ierarhi, unde a și rostit un cuvânt duhovnicesc. A trecut la cele veșnice la 22 decembrie 1646, după treisprezece ani de păstorire, fiind înmormântat în biserica cea mare a mănăstirii Pecerska; întreaga sa avere a folosit-o, prin testament, pentru restaurarea de biserici, înființarea de școli și întreținerea unui azil de bătrâni pe care îl întemeiase. Canonizat de Biserica Ortodoxă Ucraineană în 1996, canonizarea sa a fost recunoscută de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 1997, iar proclamarea sa oficială a avut loc în 2002, la Catedrala Mitropolitană din Iași, ziua sa de prăznuire fiind statornicită la 22 decembrie, ziua mutării sale la Domnul.
Tropar, glasul al 4-lea: Apărătorule și mărturisitorule al Ortodoxiei, luminătorule al neamurilor, fiule al Moldovei și Părinte al Ucrainei, Sfinte Ierarhe Petru, mult nevoitorule, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne apere credința și să mântuiască sufletele noastre.
Sfânta Mare Muceniță Anastasia
Sfânta Mare Muceniță Anastasia, cea preafrumoasă între femei, s-a născut în vestita cetate a Romei, fiica lui Pretextat, unul dintre boierii de seamă ai credinței elinești, și a Faustei, care credea în Hristos. Din copilărie a fost încredințată de mama ei spre învățătura cărții unui bărbat plin de înțelepciune și cu viață cinstită, numit Hrisogon, creștin desăvârșit în cele duhovnicești și mai târziu mucenic la rândul lui, de la care Anastasia a deprins temeinic Sfintele Scripturi. Trăind în partea de sfârșit a veacului al III-lea, sub împărății Deciu și Valerian, ea s-a întărit de timpuriu în credința pe care mama sa o aprinsese în sufletul ei.
După moartea Faustei, tatăl ei păgân a căsătorit-o, împotriva voinței sale, cu un tânăr elin de neam bun, numit Publius, om bogat, dar cu totul potrivnic credinței creștine. Cu toate acestea, Anastasia, având o avere însemnată, se îmbrăca de multe ori în haine sărăcăcioase și se ducea în taină prin temnițele unde, sub persecuția lui Dioclețian, erau ținuți creștinii osândiți pentru numele lui Hristos, aducându-le hrană, băutură și alinare pentru rănile pricinuite de chinuri, cheltuindu-și averea pentru a le ușura suferințele și a le grăbi izbăvirea din legăturile cele grele. Pentru această slujire plină de râvnă, soțul ei a închis-o în casă, voind să o oprească de la o astfel de purtare primejdioasă pentru el.
După ce Publius a pierit înecat într-o furtună pe mare, Anastasia, eliberată de această silnicie, și-a împărțit toată averea săracilor și s-a dedicat cu totul slujirii bolnavilor și a celor torturați pentru credință, cutreierând din cetate în cetate pentru a îngriji pe mucenicii ținuți în lanțuri. Având și o anume știință a tămăduirii alături de harul rugăciunii sale, a ajuns să aline nu numai rănile celor chinuiți, ci să vindece și pe cei otrăviți, pentru care a fost numită încă din vechime Farmacolitria, adică izbăvitoarea de otravă sau vindecătoarea de boli prin mir. Și-a încheiat alergarea pământească pătimind ea însăși pentru Hristos sub prigoana lui Dioclețian, fiind arsă de vie în jurul anului 304.
Sfintele sale moaște se păstrează astăzi, în mare parte, la Mănăstirea Sfânta Anastasia Farmacolitria de lângă Salonic, unde se află capul și un fragment din picior, în vreme ce alte părți, între care se numără mâna stângă, sunt pomenite și cinstite la Mănăstirea Zografu din Sfântul Munte Athos.
Tropar, glasul al 4-lea: Mielușeaua Ta, Iisuse, Anastasia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.