Nașterea Domnului
Nașterea Domnului Iisus Hristos, numită în popor Crăciunul, este cel mai vechi praznic împărătesc cu dată fixă din cuprinsul anului bisericesc și cel dintâi, în ordinea cronologică a vieții pământești a Mântuitorului. Evangheliștii Luca și Matei istorisesc, cu unele amănunte deosebite care întăresc, prin completarea reciprocă, adevărul celor povestite, venirea pe lume a Fiului lui Dumnezeu: în vremea când Cezarul August a poruncit recensământul întregii lumi romane, Iosif, logodnicul Mariei, a venit din Nazaretul Galileii la Betleemul Iudeii, cetatea de obârșie a neamului său, după seminția lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, soția sa logodnică, aflată însărcinată. Negăsind loc de găzduire în casele de oaspeți ale cetății, cei doi s-au adăpostit într-o peșteră ce slujea drept staul pentru dobitoace, iar acolo, la mijlocul nopții, Preacurata Fecioară Maria, rugându-se cu fierbințeală, fără durerile obișnuite ale nașterii, a născut pe Domnul nostru Iisus Hristos, înfășându-L în scutece și culcându-L într-o iesle.
În acea noapte, păstorii care păzeau turmele în jurul Betleemului au fost luminați de slava îngerului Domnului, care le-a vestit: „Nu vă temeți, căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David”, iar mulțimea oștilor cerești a slăvit pe Dumnezeu, cântând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Păstorii, oameni simpli și curați la suflet, au alergat la peșteră și s-au învrednicit să vadă pe Prunc mai înainte decât cei învățați ai lumii, arătând că la Dumnezeu se ajunge mai degrabă pe calea inimii curate decât pe calea calculelor și a înțelepciunii omenești. La oarecâtă vreme după aceea au venit la Betleem și magii (înțelepți) de la Răsărit, călăuziți de o stea minunată, care i-a dus drept la locul unde se afla Pruncul; aceștia, închinându-se Lui, I-au adus daruri: aur, ca unui Împărat, smirnă, ca unui Om care va muri, și tămâie, ca lui Dumnezeu.
Sărbătoarea Nașterii Domnului, deși nu este la fel de veche ca cea a Paștilor sau a Cincizecimii, se numără între cele mai vechi praznice creștine, mărturii despre cinstirea ei aflându-se încă din veacul al treilea. În primele veacuri creștine, în Răsărit Nașterea Domnului era prăznuită împreună cu Botezul Său, la 6 ianuarie, sub numele de Teofanie sau Epifanie (arătarea lui Dumnezeu), pe când Apusul prăznuia Nașterea separat, la 25 decembrie, dată calculată în funcție de solstițiul de iarnă. Spre sfârșitul secolului al patrulea, obiceiul Apusului de a prăznui Nașterea la 25 decembrie s-a răspândit și în Răsărit, fiind atestat la Constantinopol prin cuvântarea ținută de Sfântul Grigorie Teologul la acea dată, în anul 379, și prin omilia Sfântului Ioan Gură de Aur din anul 386. Biserica a voit, prin fixarea acestei date, să așeze chiar pe locul vechilor sărbători păgâne ale soarelui din preajma solstițiului de iarnă, când zilele început să crească biruind întunericul, praznicul nașterii Celui pe Care proorocii Îl numiseră mai dinainte „Soarele dreptății” și „Răsăritul cel de sus”.
Pregătirea pentru acest mare praznic se face printr-un post de patruzeci de zile, numit Postul Nașterii Domnului sau al Crăciunului, început la 15 noiembrie, care îi cheamă pe credincioși la curățire sufletească și trupească, asemenea pregătirii prin post dinaintea Învierii. Slujba praznicului, la fel ca celelalte mari sărbători împărătești, are o priveghere îndelungată și o Liturghie proprie, în care troparul și condacul praznicului mărcă vohodul cu Sfânta Evanghelie, iar locul Axionului obișnuit este luat de irmosul cântării a noua a Canonului Nașterii, „Taină minunată și neobișnuită văd”. Tradiția românească a împletit cinstirea acestui praznic cu obiceiul colindelor, prin care copiii și cetele de colindători vestesc, din casă în casă, bucuria nașterii Mântuitorului, purtând cu ei chipul stelei care a călăuzit pe magi la Betleem.
Tropar, glasul al 4-lea: Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ție!