Soborul Maicii Domnului
A doua zi după marele praznic al Nașterii Domnului, Biserica a rânduit acest praznic, numit în limba greacă Synaxis tis hyperaghias Theotokou și în slavonă Sobor Presviatîi Bogorodițîi, cuvântul „sobor” având înțelesul de adunare. Sărbătoarea cuprinde o îndoită cinstire: pe de o parte, chemarea credincioșilor de pe pământ să se adune la slujbă pentru a o lăuda pe Maica Domnului, care L-a născut cu puțin înainte pe Mântuitorul lumii, iar pe de alta, amintirea adunării cerești, unde Preasfânta Fecioară este preaslăvită neîncetat de îngeri și de sfinți. Este una dintre cele mai vechi sărbători închinate Maicii Domnului, atestată în cultul Bisericii din veacul al cincilea, unii liturgiști punând originea ei în legătură cu hotărârile Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes (431), care a mărturisit pe Maria drept Născătoare de Dumnezeu.
Rânduiala bisericească are obiceiul ca, la o zi după marile praznice, să fie pomeniți cei care au luat parte la evenimentul prăznuit cu o zi înainte, ori cei aflați în strânsă legătură cu el; astfel, a doua zi de Crăciun este dată, în chip firesc, cinstirii aceleia prin care s-a împlinit taina Întrupării, Fecioara Maria. Tâlcuind acest praznic, Sfinții Părinți au amintit prevestirile Vechiului Testament despre taina aceasta, între care scara văzută de patriarhul Iacob, pe care îngerii se suiau și se pogorau din cer pe pământ, fiind socotită închipuire a Maicii Domnului, prin care Cel veșnic și necuprins S-a pogorât la oameni, luând fire omenească.
Praznicul acesta este, prin urmare, o continuare firească a bucuriei Crăciunului, un prinos de recunoștință adus aceleia prin care lumea a primit pe Mântuitorul; tradiția populară românească a împletit cinstirea liturgică a acestei zile cu obiceiuri de generozitate și de milostenie, mesele de sărbătoare fiind împărțite și celor nevoiași, iar finii păstrând datina de a merge cu daruri la nași.
Tropar, glasul al 4-lea: Sfinților din soborul Maicii Domnului, împreună cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, rugați pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de păcate sufletelor noastre.
Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfințit de la Tismana
Sfântul Nicodim s-a născut pe la anul 1320 în satul Prilep, din sudul Serbiei de astăzi, dintr-o familie macedo-română, fiind înrudit cu neamul despotului Lazăr al Serbiei și cu domnul Țării Românești Nicolae Alexandru Basarab. Învățând carte în patria sa și simțind de timpuriu chemarea lui Hristos, a plecat în taină de acasă, lăsând la o parte gândul părinților de a-l ridica la dregătorii lumești, și s-a dus la Muntele Athos, unde, după trei ani de ucenicie, a fost tuns în monahism la Mănăstirea Hilandar, primind numele de Nicodim. S-a nevoit întâi în obște, apoi singur într-o peșteră de lângă mănăstire, răbdând grele ispite, până ce, curățindu-și mintea de patimi, a deprins lucrarea rugăciunii și s-a învrednicit de darul mai-nainte-vederii și al facerii de minuni. Pentru aceste daruri și pentru adânca lui cunoaștere a dumnezeieștilor Scripturi, a ajuns egumen al lavrei Hilandar și chiar proto-epistat, adică întâistătător al obștilor din tot Sfântul Munte.
La rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit, împreună cu ucenicii săi Isaia și Partenie, la Constantinopol, în anul 1375, ridicarea anatemei pe care Patriarhia Ecumenică o pusese asupra Bisericii Sârbe; misiunea a fost dusă la bun sfârșit cu atâta înțelepciune, încât patriarhul Filotei l-a hirotesit arhimandrit și i-a dăruit propria sa cârjă arhierească, alături de părticele din moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teoforul și ale Sfântului Mucenic Teofil, moaște care se găsesc și astăzi la Tismana. Plecând de la Athos, Cuviosul Nicodim a trecut prin sudul Dunării, unde a întemeiat micile așezări monahale de la Vratna și Mănăstirița, apoi, la îndemnul credinței sale ortodoxe primejduite de înaintarea catolicismului peste Dunăre, a trecut în Țara Românească, ridicând, cu sprijinul lui Vlaicu Vodă, Mănăstirea Vodița (sfințită în 1369-1372), ca strajă duhovnicească la frontiera de vest.
Cea mai însemnată ctitorie a sa rămâne însă Mănăstirea Tismana, începută cu ajutorul domnitorilor Radu I și Dan I între anii 1377-1378, pe locul unde de la începutul veacului viețuiau deja sihaștri în jurul unei mici biserici de lemn. Aici Cuviosul Nicodim a adunat o obște numeroasă, a rânduit viața de chinovie după regulile deprinse la Athos, a întemeiat o vestită școală de caligrafi și copiști de cărți, și a păstrat o întinsă corespondență cu egumeni din Athos, din Serbia și din Țara Românească, precum și cu patriarhul Eftimie al Târnovei, pentru apărarea dreptei credințe împotriva ereziei bogomililor. Tradiția îi atribuie și ctitorirea altor mănăstiri, la Gura Motrului, la Vișina și la Prislop, în Țara Hațegului, unde, între anii 1404 și 1405, a caligrafiat cu mâna lui un Tetraevanghel slavon.
La adânci bătrânețe, încredințând purtarea de grijă a celor două mănăstiri ucenicului său, ieromonahul Agaton, Cuviosul Nicodim s-a retras la o nevoință mai aspră, într-o peșteră deasupra Tismanei, unde petrecea toată săptămâna în post, în priveghere și în neîncetată rugăciune, coborând doar Duminica și la praznice pentru a sluji Sfânta Liturghie și a tămădui pe cei bolnavi care veneau la el. A trecut la Domnul la 26 decembrie 1406, fiind înmormântat, după cum singur rânduise, în pridvorul bisericii celei mari a Mănăstirii Tismana. Sfintele sale moaște au fost ascunse mai târziu de călugări, din pricina vitregiei vremurilor, rămânând la mănăstire doar degetul arătător al mâinii drepte, alături de crucea sa de plumb. Cinstit ca sfânt de la trecerea sa la cele veșnice, a fost canonizat oficial de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române abia în anul 1955, fiind socotit înnoitorul monahismului românesc de obște și ocrotitorul Olteniei.
Tropar, glasul 1: Celui ce a răsărit din Fecioară, mai-marelui păstorilor, ca o oaie de turmă ai urmat, Părintele nostru Nicodim. Cu postul, cu privegherea și cu rugăciunile te-ai făcut lucrător sfințit de cele cerești, tămăduind sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Pentru aceasta grăim: slavă Celui ce te-a preaslăvit pe tine; slavă Celui ce ți-a dat ție putere; slavă Celui ce a arătat tuturor prin tine îndreptare.