Sfântul Apostol, întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan
Sfântul Ștefan a fost unul dintre cei șapte bărbați „plini de Duh Sfânt și de înțelepciune” pe care Sfinții Apostoli, văzând că se înmulțise numărul credincioșilor din Biserica cea dintâi, i-au ales și i-au hirotonit diaconi, pentru a sluji la mesele de obște și la împărțirea milosteniilor către văduve și săraci, în vreme ce ei înșiși se puteau dedica rugăciunii și propovăduirii cuvântului. Fiind cel mai râvnitor și mai înzestrat dintre cei șapte, Ștefan a fost socotit întâiul dintre diaconi, adică arhidiacon, și, plin fiind de harul lui Dumnezeu, făcea minuni și semne mari în mijlocul poporului, vindecând bolnavi și întărind pe credincioși.
Vestirea cu îndrăzneală a lui Hristos drept Mesia cel adevărat a atras asupra lui mânia unora din sinagoga elenistă, care, neputând să-i răspundă cu argumente, l-au pârât înaintea Sinedriului, sub învinuirea mincinoasă că ar huli Legea lui Moise și Templul. Stând înaintea arhiereilor și a poporului, cu fața luminată „ca a unui înger”, Ștefan le-a vestit întreaga istorie a mântuirii, de la Avraam și Moise până la Hristos, mustrându-i pentru împotrivirea lor față de Duhul Sfânt, așa cum o arătaseră și părinții lor față de prooroci. La culmea acestei mărturisiri, a văzut cerurile deschise și pe Hristos șezând de-a dreapta Tatălui, lucru pe care l-a spus cu glas tare celor de față; aceștia, neputând răbda o asemenea mărturie, l-au scos afară din cetate și l-au ucis cu pietre.
În ceasul morții, Sfântul Ștefan, asemenea Domnului Său, S-a rugat pentru cei ce-l ucideau, zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”, dând prin aceasta întâiul exemplu de iubire desăvârșită, care nu cere dreptate omenească, ci mântuirea celui care lovește. La aceeași priveghere a stat și un tânăr fariseu, anume Saul, care avea să devină mai târziu, prin lucrarea harului, marele Apostol Pavel. Trupul Sfântului Ștefan a fost ridicat de un creștin tăinuit, anume Gamaliel, și înmormântat cu cinste; moaștele sale au fost descoperite mai târziu, în anul 415, și s-au răspândit în multe locuri ale lumii creștine.
Biserica îl așază pe Sfântul Ștefan imediat după praznicul Nașterii Domnului, pentru a arăta că lumina Betleemului nu se mărginește la pruncul din iesle, ci se continuă în lumina mărturisirii și a jertfei celor ce-L urmează pe Hristos până la sânge; el rămâne pentru toți creștinii chipul desăvârșit al slujirii, al curajului mărturisirii și al iertării celor ce ne fac rău.
Tropar, glasul al 4-lea: Încununatu-s-a creștetul tău cu diademă împărătească, pe urma luptelor pe care le-ai pătimit pentru Hristos Dumnezeu, luptătorule cel dintâi printre mucenici. Că vădind nebunia iudeilor, ai văzut pe Mântuitorul tău, de-a dreapta Tatălui. Pe Acela roagă-L totdeauna pentru sufletele noastre.
Sfântul Cuvios Teodor Mărturisitorul
Sfântul Teodor, numit și Teodor Graptul (cel „însemnat” sau „scrijelit”), s-a născut pe la anul 775 în Kerak, ținutul Moab, fiu al preotului Iona, și a fost fratele mai mare al Sfântului Teofan Mărturisitorul, viitor episcop și alcătuitor de canoane, pomenit de Biserică la 11 octombrie. Amândoi frații au îmbrățișat viața monahală în Lavra Sfântului Sava cel Sfințit din pustia Palestinei, viețuind cu osârdie în rugăciune și în nevoință, în vremea în care peste Biserică se abătuse a doua mare furtună a iconoclasmului, sub împărații Leon Armeanul și, mai cu seamă, Teofil (829-842), potrivnici cinstirii sfintelor icoane.
Năvălirile arabilor asupra pustiei palestiniene și asupra mănăstirilor de acolo, văzute de patriarhul Ierusalimului ca o pedeapsă pentru ocara adusă sfintelor icoane, l-au îndemnat pe acesta să trimită la Constantinopol un bărbat încercat în dreapta credință, care să stea împotriva rătăcirii împărătești; alegerea a căzut asupra Cuviosului Teodor, „cu viața mărturisit și cu înțelepciunea slăvit”. Adus înaintea împăratului Teofil, Teodor nu s-a temut de fața cea împărătească, zicând că nu se cuvine a ne ruși de oameni atunci când se mânie Dumnezeu, și i-a pus înainte, din Sfintele Scripturi, temeiurile cinstirii icoanelor ca mărturisire a întrupării Cuvântului. Cu toată stăruința împăratului de a-l clinti din credința lui, Teodor s-a arătat neclintit „ca un diamant”, biruind în dezbatere și rușinând pe împărat și pe cei de o părere cu el.
Pentru această împotrivire, cei doi frați, Teodor și Teofan, au fost bătuți fără milă, iar din porunca lui Teofil, le-au fost scrijelite pe frunte, cu fier înroșit în foc, douăsprezece versuri iambice care îi ocărau drept tulburători ai bunei rânduieli și răspânditori de fapte de rușine, semn pentru care au și primit numele de „Grapți” (cei înscriși, cei stigmatizați). Astfel însemnați, au fost trimiși în surghiun la Apamia, unde, slăbit de multele bătăi și de anii mulți de osteneală, Cuviosul Teodor s-a mutat la Domnul chiar în ziua pomenirii Sfântului Întâi Mucenic Ștefan, fiind pentru aceasta pomenit împreună cu el la aceeași dată. Un stareț îmbunătățit, aflat de față, a auzit în acel ceas cântare îngerească, semn al suirii sufletului său la cer.
După moartea împăratului Teofil, persecuția împotriva cinstitorilor icoanelor a luat sfârșit, iar Sfântul Teofan, supraviețuind fratelui său, a avut bucuria de a vedea aducerea sfintelor icoane înapoi în biserici, în chip solemn, în prima duminică a Postului Mare al anului 842, numită de atunci Duminica Ortodoxiei, pentru care a alcătuit un canon de laudă pe care l-a și cântat el însuși. Pentru sfințenia vieții sale, Teofan a fost ales mai târziu mitropolit al Niceei, prin punerea mâinilor patriarhului Metodie, care la rândul lui fusese închis pentru aceeași pricină a icoanelor. Moaștele Cuviosului Teodor au fost aduse mai târziu din Apamia la Calcedon, unde au făcut multe tămăduiri.
Tropar, glasul al 8-lea: Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu și al curăției și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Sfinte Părinte Teodor, înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.