Sfinții 20.000 de Mucenici arși în Nicomidia
Mucenicia aceasta s-a petrecut în cetatea Nicomidiei, în vremea împăratului Maximian, prigonitor cumplit al creștinilor, undeva între anii 287 și 302, sursele vechi nefiind întru totul de acord asupra anului exact. Pe atunci, Biserica din Nicomidia era păstorită cu multă înțelepciune de episcopul Chiril, ale cărui fapte bune și propovăduire au făcut ca dreapta credință să se răspândească până în însuși palatul împărătesc, întorcând de la idoli pe mulți din slujitorii cei mai apropiați ai lui Maximian. Una dintre acestea a fost o tânără cu numele Doamna (Domna), preoteasă slujitoare a idolilor în palatul împăratului, care, ascultând propovăduirea lui Chiril, a primit Sfântul Botez, și-a împărțit averea săracilor și s-a retras din viața lumească. După moartea lui Chiril, urmașul său în scaun, episcopul Antim, ascunzând-o pe Doamna de mânia împăratului într-o mănăstire de maici, a continuat să întărească obștea creștină a cetății, în vreme ce prigoana se înăsprea tot mai mult.
Maximian, voind să stârpească de tot creștinătatea din Nicomidia chiar în preajma praznicului Nașterii Domnului, când știa că toți credincioșii se vor aduna la rugăciune, a poruncit ca biserica cea mare a cetății să fie încercuită cu lemne uscate, iar soldații să astupe toate ieșirile. Episcopul Antim, aflând de aceasta, nu a fugit, ci a adunat tot poporul în lăcașul de cult, a săvârșit slujba praznicului, i-a întărit pe toți în dreapta credință, amintindu-le pilda celor trei tineri din cuptorul Babilonului, a botezat pe catehumeni și a împărtășit pe toți credincioșii cu Sfintele și Preacuratele Taine. Un trimis al împăratului a intrat în biserică să le dea o ultimă înștiințare, zicând că, de nu se vor închina idolilor, vor fi arși de vii; dar mulțimea, umplându-se de Duhul Sfânt, a hotărât în unanimitate să rămână în lăcaș și să primească mucenicia.
Soldații au dat foc lemnelor așezate de mai înainte în jurul bisericii, și astfel, cântând laude lui Dumnezeu până în ultima clipă, ca la douăzeci de mii de suflete au primit cununa muceniciei, trecând de la Biserica cea luptătoare la Biserica cea biruitoare și prăznuitoare în ceruri. Tradiția bisericească istorisește că, timp de cinci zile după aceea, focul mai mocnea și fumul se înălța din locul pârjolit, dar fără nicio urmă de duhoare, ci, dimpotrivă, un miros plăcut și o lumină asemenea razei de aur a soarelui ce răsare, ca semn al primirii acelei jertfe de către Dumnezeu. Singurul care a scăpat cu viață, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pentru a fi de folos și altora, a fost episcopul Antim, care, după ce a mai adus pe mulți la Hristos prin botez, a primit el însuși, mai târziu, cununa muceniciei.
Între cei douăzeci de mii de pătimitori, Minologhioanele și Sinaxarele pomenesc cu numele pe preotul Glicherie, pe Zinon, pe diaconul Teofil, pe Dorotei, pe Gorgonie și Petru, pe Mardonie și Migdonie, dregători ai curții împărătești, precum și pe cele trei sfinte fecioare Agapia, Teofila și însăși Doamna (Domna), cea care fusese mai înainte preoteasă a idolilor și se afla, la vremea aceea, ascunsă în mănăstirea de maici, dar care, aflând de mucenicia poporului ei, s-a alăturat și ea acestei jertfe.
Tropar, glasul al 2-lea: Purtătorilor de biruință ai Domnului, fericit este pământul care s-a adăpat cu sângiurile voastre, și sfinte sunt locașurile care au primit trupurile voastre. Că în locul de chinuri pe vrăjmași i-ați biruit și cu îndrăzneală pe Hristos L-ați propovăduit. Pe Dânsul, ca pe un Bun, rugați-L pentru noi, ca să mântuiască sufletele noastre.