Sfinții 14.000 de prunci uciși din porunca lui Irod
După ce magii veniți din Răsărit s-au închinat Pruncului Iisus în Betleem, urmând îndemnul primit într-un vis dumnezeiesc, ei nu s-au mai întors la Ierusalim să-i vestească lui Irod locul unde se afla Împăratul cel nou-născut, ci s-au îndreptat spre țara lor pe altă cale. Văzând că a fost înșelat și temându-se că tronul i-ar putea fi luat de acest prunc despre care i se vestise că va fi închinat de toate popoarele, Irod s-a umplut de o mânie nestăpânită și a poruncit ostașilor săi să ucidă toți pruncii de parte bărbătească din Betleem și din toate împrejurimile, de la doi ani și mai jos, socotind că în acest fel va nimici pe Cel pe Care magii Îl recunoscuseră drept Împărat. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu însă, îngerul Domnului s-a arătat în vis dreptului Iosif, poruncindu-i să ia Pruncul și pe Maica Sa și să fugă în Egipt, unde au rămas până la moartea lui Irod, scăpând astfel de cumplita primejdie care îi pândea.
Mulțimea pruncilor nevinovați uciși în acea zi a fost socotită de Tradiția Bisericii de Răsărit ca fiind de paisprezece mii, numărul fiind mai degrabă o expresie liturgică a amploarei jertfei decât o cifră istorică exactă, căci Betleemul acelei vremi era o așezare mică, iar relatarea despre acest eveniment se găsește doar în Evanghelia după Matei, fără să fie confirmată independent de istoricii vremii. Tot atunci, la porunca aceluiași Irod, a fost ucis în Templul din Ierusalim și Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, pentru că nu a vrut să dea spre moarte pe fiul său, iar mai târziu, după ce regele a aflat că bătrânii lui Israel îl înștiințaseră mai înainte despre locul nașterii lui Hristos în Betleem, a poruncit uciderea lor, pierind astfel și Marele Preot Hircan împreună cu cei șaptezeci de bătrâni ai Sinedriului.
Biserica a privit dintotdeauna acești prunci ca pe niște adevărați mucenici, deși nu au putut mărturisi prin cuvânt credința în Hristos, întrucât au pătimit moartea din pricina Lui și au fost socotiți cei dintâi care au pătimit pentru Împăratul ceresc, încă mai înainte de a-L putea cunoaște. Sfinții Părinți au văzut în jertfa lor un semn al faptului că viața pământească nu este binele cel mai de preț, ci că adevărata răsplată se află în viața veșnică, la care acești prunci nevinovați au ajuns mai înainte de vreme, dar nu fără rost, ci spre arătarea măsurii nedreptății omenești și a milostivirii lui Dumnezeu, Care a primit jertfa lor ca pe niște flori întâi-născute ale Bisericii celei de Răsărit.
Tropar, glasul al 4-lea: Pentru durerile sfinților, care pentru Tine au pătimit, fii milostiv, Doamne, și toate durerile noastre le vindecă, Iubitorule de oameni, rugămu-ne Ție.
Sfântul Cuvios Marcel
Sfântul Cuvios Marcel s-a născut în Apamia, cetate din cea de a doua provincie a Siriei, dintr-un neam cinstit și cu vază, fiind crescut cu grijă și învățat toată știința lumească a vremii sale. Ajungând la maturitate, a privit cu nepăsare la toate cele pe care le deprinsese și, lepădând bogăția și onorurile la care ar fi putut năzui prin neamul său, și-a împărțit averea săracilor și s-a îndreptat spre cetatea Efesului, unde a fost găzduit de niște creștini binecredincioși. Acolo a intrat într-una dintre mănăstirile locului și a dus o viață de schimnicie aspră, deprinzându-se cu nevoințele monahicești, iar auzind despre faima duhovnicească a Sfântului Alexandru, care viețuia la Mănăstirea Neadormiților, s-a dus la el, alăturându-se obștii acesteia și întrecând prin sporirea sa zilnică în virtute pe mulți dintre frații mai vechi ai mănăstirii.
În acea obște, privind la viața plină de fapte bune a Sfântului Alexandru și a celorlalți părinți îmbunătățiți, Cuviosul Marcel își împletea, asemenea unei cununi din flori felurite, propriile sale virtuți, agonisindu-și cele de trebuință vieții prin osteneala mâinilor sale, căci știa să scrie frumos și se hrănea din această muncă, trăind în sărăcia cea de bunăvoie pe care o îmbrățișase din dragoste pentru Hristos. După adormirea stareților Alexandru și Iacob, care i-au urmat acestuia la conducerea obștii, frații mănăstirii l-au rânduit pe Cuviosul Marcel ca stareț al Mănăstirii Neadormiților, slujire pe care a purtat-o cu multă chibzuință, zidind o biserică din piatră, înnoind chiliile mănăstirii și ridicând un spital și case pentru găzduirea străinilor care veneau la obște.
Pentru curăția vieții sale, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Marcel cu darul facerii de minuni încă din timpul vieții, tămăduind boli care altfel nu puteau fi vindecate, izbăvind pe o femeie chiar de la porțile morții și arătându-se, după adormirea sa, în chip de vedenie unor egumeni din mănăstirile vecine care doreau să-i cunoască sfințenia. Sfinții îngeri înșiși îl însoțeau în rugăciune, fiind văzut de ucenicul său Serghie ridicat de la pământ de doi îngeri luminoși, în vreme ce fața sa strălucea ca fulgerul, iar viața sa s-a arătat asemenea cu a îngerilor prin curățenia și sfințenia ei.
Spre sfârșitul vieții, simțind că ceasul mutării sale se apropie, Cuviosul Marcel a fost cercetat de egumenii și frații din mănăstirile dimprejur, precum și de arhierei și boieri veniți din Constantinopol pentru a-i da sărutarea cea de pe urmă, el dând fiecăruia cuvânt de învățătură și de folos duhovnicesc înainte de a se ruga să fie lăsat să se odihnească. A trecut la cele veșnice la vârsta de șaizeci de ani, după ce a săvârșit tot acest răstimp în nevoințele monahicești, petrecându-și toate zilele vieții cu plăcere de Dumnezeu.
Tropar, glasul al 8-lea: Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; și lucrând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Marcel, duhul tău.
Sfântul Cuvios Tadeu Mărturisitorul
Sfântul Cuvios Tadeu a fost rob eliberat al Sfântului Teodor Studitul, care, prin puterea pe care o avea, a transformat Mănăstirea Studiților într-o obște de viață comună. Eliberat din robie, Tadeu a primit tunderea în monahism chiar în această mănăstire, sub povățuirea lui Teodor, și a dus de atunci o viață plăcută lui Dumnezeu, fiind iubit de toți frații pentru blândețea și smerenia lui. Postea și priveghea cu multă asprime, își înfrâna limba de la vorbirea deșartă, lua aminte neîncetat la cuvintele dumnezeiești, se culca pe pământul gol în loc de pat și nu avea altă avere în lume decât hainele de pe el, arătând prin toată purtarea sa o ascultare desăvârșită și o dragoste statornică pentru părintele său duhovnicesc, care nu se ferea să-l mustre atunci când vedea de cuviință.
Pe vremea aceea împărățeau Mihail Bâlbâitul și fiul său Teofil, amândoi luptători aprigi împotriva cinstirii sfintelor icoane, care au închis pe mulți episcopi și stareți binecredincioși și i-au surghiunit pe alții, printre cei prigoniți aflându-se și marele luptător Teodor, părintele și starețul Cuviosului Tadeu. Aprins de aceeași râvnă dumnezeiască ca și dascălul său, Tadeu s-a dus odată împreună cu Teodor la palatul împărătesc și a mustrat pe împărat înaintea întregului senat pentru lepădarea sa de la dreapta credință. Drept răspuns, împăratul a poruncit să fie adusă icoana Mântuitorului și pusă pe pământ, cerându-i lui Tadeu să se așeze pe ea, iar atunci când sfântul a refuzat cu hotărâre, a fost luat cu sila de bărbați puternici și ținut deasupra icoanei, ca să nu se poată mișca, în vreme ce tiranul îi spunea batjocoritor că astfel a călcat-o totuși.
Sfântul Tadeu, neclintit în mărturisirea sa, a răspuns împăratului că nu prin voia sa s-a petrecut acest lucru, ci prin viclenia și nedreapta lui judecată, refuzând astfel orice rest de îndemn la lepădarea cinstirii icoanelor. Pentru această statornicie a fost legat și tras ca pe o necurăție prin tot târgul de către cei care se aflau de față, iar apoi a fost aruncat lângă zidul cetății, în partea dinspre izvor, în vreme ce cei care îl chinuiseră s-au întors să se spele de fapta lor. Fericitul Tadeu, suferind toate aceste chinuri cu mulțumire și cu bărbăție duhovnicească, a mai trăit încă trei zile după acest schingiuiri, după care s-a dus în pace la Domnul, în jurul anului 818, fiind cinstit de Biserică drept mărturisitor pentru sfintele icoane.