Odovania praznicului Nașterii Domnului
În ziua de 31 decembrie, Biserica încheie ciclul liturgic al sărbătorii Nașterii Domnului prin odovania praznicului, ultima zi în care se mai cântă la slujbe imnele și catavasiile alcătuite pentru această mare sărbătoare. Odovania, cuvânt care înseamnă încheierea sau hărăzirea praznicului, are rolul de a aduna încă o dată în rugăciune bucuria duhovnicească trăită de credincioși de la Crăciun și până acum, înainte ca slujbele bisericești să se îndrepte spre alte pomeniri din calendar. Catavasiile Nașterii Domnului, alcătuite de Sfântul Cosma Melodul, se intonează neîntrerupt în bisericile ortodoxe începând cu praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, din luna noiembrie, și până la odovania de astăzi, însoțind astfel întreaga perioadă de pregătire și de prăznuire a Nașterii lui Hristos.
Aceste cântări amintesc de taina cea mare a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, de îngerii și păstorii care doxologeau la Betleem, de magii care au călătorit după stea pentru a se închina Pruncului dumnezeiesc și de peștera care a devenit, prin pogorârea lui Dumnezeu, mai presus de cer. Prin odovania de astăzi, Biserica încheie cu evlavie acest ciclu de cântări, păstrând până în ultima clipă glasul de bucurie al colindelor și al imnografiei specifice praznicului, înainte ca atenția liturgică să se îndrepte, în zilele următoare, spre alte sărbători ale anului bisericesc.
Sfântul Mucenic Hermes
Sfântul Mucenic Hermes a slujit cu multă smerenie și evlavie lui Hristos în biserica din cetatea Bononia, aflată pe malurile Dunării, într-o vreme în care populația daco-romană de acolo a dat Bisericii un șir nesfârșit de mucenici, dintre care unii s-au învrednicit de slujiri bisericești mai înalte, iar alții, ca Hermes, au ajutat pe frații lor de credință în slujiri mai modeste, dar de mare folos pentru mântuirea credincioșilor. Fiind dăruit de Dumnezeu cu harisma deosebită a alungării duhurilor necurate, Hermes a fost așezat de către episcopul locului în treapta de exorcist, slujire care din primele veacuri creștine fusese încredințată inițial diaconilor, dar care, pe măsură ce numărul catehumenilor a crescut, a fost rânduită din secolul al III-lea unei categorii speciale de clerici, aleși de episcop pentru această lucrare.
În calitatea sa de exorcist, Hermes primea în biserică pe cei stăpâniți de duhuri rele și, prin harul și puterea rugăciunii sale, le alunga și îi tămăduia de această chinuire, iar totodată îi pregătea pentru botez pe catehumenii care voiau să intre în Biserică, citindu-le rugăciunile de lepădare de duhurile viclene și de curățire de toată întinarea demonică, după care episcopul sau preotul oficia taina Sfântului Botez. Când prigoana pornită de împăratul Dioclețian s-a întins și asupra slujitorilor mai modești ai Bisericii, Hermes nu și-a ascuns lucrarea și nu s-a lepădat de credința pe care o slujise cu atâta râvnă, ci a arătat prigonitorilor folosul adus de slujirea sa, primind cu curaj și cu bucurie duhovnicească sfârșitul mucenicesc, atunci când călăii păgâni i-au tăiat capul fără milă.
Prin această moarte pentru Hristos, exorcistul Hermes a trecut din viața pământească în viața cea veșnică, alăturându-se șirului nenumărat de mărturisitori care, prin ascuțișul sabiei, au pătimit pe întinsul cetăților de pe malurile Dunării, precum Bononia și Ratiaria, lăsând în urmă o cinstire care s-a păstrat de-a lungul veacurilor nu doar în cetatea sa, ci oriunde au trăit suflete creștine care căutau mântuirea cu ajutorul rugăciunilor sale din ceruri.
Sfânta Cuvioasă Melania Romana
Sfânta Cuvioasă Melania Romana s-a născut în jurul anului 383 la Roma, în vremea împăratului Honorius, fiul lui Teodosie cel Mare, dintr-o familie senatorială bogată și influentă, fiind nepoata Sfintei Melania cea Bătrână, care se nevoise cu mulți ani înainte în muntele Nitriei din Egipt. Din tinerețe, Melania cea Tânără a dorit să-și păstreze fecioria și să slujească numai lui Dumnezeu, urmând pilda bunicii sale, dar părinții ei, neavând alt copil căruia să-i lase averea, au căsătorit-o fără voia ei, la vârsta de paisprezece ani, cu un tânăr de neam ales numit Apelian, care avea pe atunci șaptesprezece ani. Chiar și după nuntă, Melania nu și-a schimbat dorința și îl ruga adesea pe soțul ei, cu multe lacrimi, să viețuiască împreună întru curăție, însă acesta răspundea că va putea face acest lucru abia după ce vor avea copii care să le moștenească averea.
Melania s-a supus sfatului soțului ei și a născut o fiică, pe care a făgăduit-o de îndată lui Dumnezeu pentru păzirea fecioriei, plătind astfel datoria pe care ea însăși nu o putuse împlini fiind dată fără voie căsătoriei, iar mai apoi a mai născut și un fiu, care a trecut la Domnul la scurt timp după botez, naștere care a lăsat-o pe Melania atât de slăbită încât era la un pas de moarte. După ce și fiica i-a murit, soțul ei, Apelian, înțelegând în sfârșit dorința statornică a soției sale și văzând ce încercări grele aduseseră pierderile suferite, a primit să trăiască împreună cu ea în curăție și să îmbrățișeze viața monahală, hotărâre pe care au pus-o în lucrare vânzându-și toată averea, care era una dintre cele mai mari din Roma, după cea a împăratului.
Din prețul acelei avuții, cei doi au împărțit milostenii în toată lumea, au zidit biserici și mănăstiri și, fiind purtați cu corabia, au răscumpărat cu aur pe locuitorii unui ostrov care fuseseră luați în robie de barbari. Au poposit apoi în Cartagina, unde au zidit mănăstiri de monahi și de monahii și au ajutat un preot vrednic al cetății, iar Melania a început să postească tot mai aspru, mâncând la început o dată în zi, apoi o dată la cinci zile, în afară de sâmbătă și duminică, dormind doar două ceasuri pe noapte pe un sac de păr și citind de trei ori pe an întreaga Sfântă Scriptură. Lucrul mâinilor ei era scrisul, căci scria frumos și iute, iar cărțile pe care le alcătuia porunceau să fie vândute, iar prețul lor împărțit săracilor.
După șapte ani petrecuți în Cartagina, Melania și Apelian s-au îndreptat spre Ierusalim, unde s-au nevoit treizeci și șapte de ani asemenea patriarhului Avraam, primind cu multă iubire de străini pe toți creștinii care veneau din toate părțile lumii, ajutând bisericile și mănăstirile, îndestulând monahii și monahiile cu cele de trebuință și cercetând pe cei aflați în închisori și surghiun. A primit de la Dumnezeu și darul tămăduirilor, vindecând-o printr-o simplă atingere pe împărăteasa Evdochia, care își scrântise piciorul, și a fost căutată chiar de Volusian, antipatul Romei și ruda ei, pe care l-a convins, prin sfaturile sale, să nu mai întârzie întoarcerea către dreapta credință. Spre sfârșitul vieții, deși slăbită de boală, nu a încetat să meargă la slujbele bisericii și să dea învățătură surorilor sale duhovnicești, iar la treizeci și unu decembrie, după ce s-a împărtășit cu Sfintele Taine și a dat sărutarea cea de pe urmă rudelor și surorilor sale, a adormit în pace, cu mâinile puse pe piept în semnul Crucii, fiind îngropată cu cinste de toți monahii și monahiile din mănăstirile Ierusalimului.
Tropar, glasul al 8-lea: Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, că, luând crucea, ai urmat lui Hristos și, lucrând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Maică Melania, duhul tău.