Sfânta Mare Muceniță Varvara
Sfânta Mare Muceniță Varvara a trăit în vremea împăratului păgân Maximian, în cetatea Heliopolis, fiind fiica unui dregător de neam mare și foarte bogat, numit Dioscor, păgân din răsărit. Rămas văduv, Dioscor și-a închinat viața creșterii singurei sale fiice, iar aceasta, crescând în frumusețe și înțelepciune, a atras prin frumusețea ei trupească o astfel de faimă, încât tatăl ei, vrând să o ferească de privirile străine, i-a zidit un turn înalt, în care a închis-o, dându-i mai multe slujnice și nepermițând nimănui altcuiva, în afară de învățătorii ei păgâni, să o vadă.
Privind ziua de la fereastra iatacului ei la dealurile împădurite, la râurile repede curgătoare și la luncile înflorite, iar noaptea la bolta cea înstelată a cerului, mintea înțeleaptă a Varvarei s-a deschis spre cunoașterea adevăratului Dumnezeu, Făcătorul tuturor acestor frumuseți, fără să fi avut aproape niciun învățător omenesc care să o aducă la o asemenea cunoștință. Faima frumuseții ei s-a răspândit în toată cetatea, iar mulți au venit să o ceară în căsătorie, dar ea i-a respins pe toți cu hotărâre, încât tatăl ei, crezând că izolarea îndelungată este pricina acestei împotriviri, a îngăduit-o să iasă din turn și să-și aleagă prietenii. Astfel a cunoscut mai multe tinere creștine din cetate, care i-au vorbit despre Sfânta Treime și despre Cuvântul lui Dumnezeu, iar prin purtarea de grijă dumnezeiască, un preot venit din Alexandria, deghizat în negustor, a botezat-o în taină pe Varvara.
Aflând tatăl ei că odată, atunci când el poruncise să se facă două ferestre la o baie pe care o zidea, fiica lui a cerut să se facă trei, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Dioscor a înțeles că ea crede în Hristos și, mâniindu-se, s-a repezit cu sabia să o ucidă. Varvara a fugit însă și s-a ascuns într-o stâncă ce s-a deschis ca prin minune înaintea ei, ducându-se apoi în munți. Tatăl ei a urmărit-o, a găsit-o și, prinzând-o de păr, a dat-o pe mâna dregătorului ținutului, Martinian, înaintea căruia Varvara a mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos și a batjocorit deșertăciunea idolilor. Pentru aceasta a fost supusă la felurite chinuri, fiind în chip minunat vindecată de îngeri în timpul nopții, lucru care i-a întărit și mai mult credința. Împreună cu ea a pătimit și Sfânta Muceniță Iuliana, care, văzând tăria Varvarei, a mărturisit și ea pe Hristos și a fost supusă acelorași chinuri.
Mergând amândouă spre locul de tăiere, aflat pe un munte din afara cetății, Varvara se ruga lui Dumnezeu să dăruiască harul Său oricărui om care își va aduce aminte de ea și de pătimirea ei, iar un glas din cer a chemat-o pe ea și pe Iuliana întru cele de sus, făgăduindu-i că cererea îi va fi împlinită. Cele două mucenițe au mers spre moarte cu mare bucurie, dorind să se dezlege de trup și să meargă la Hristos, Mirele lor. Dioscor însuși, împietrit de diavol, nu s-a înduioșat la vederea chinurilor fiicei sale, ci a ucis-o cu mâna lui, însă dreapta judecată a lui Dumnezeu l-a ajuns numaidecât, fiind lovit de un trăsnet pe când se cobora din munte și murind pe loc. Un bărbat credincios din cetate, numit Galenția, a luat cinstitele moaște ale celor două mucenițe, le-a îngropat cu cinste și a zidit mai apoi o biserică peste ele, în care se făceau multe vindecări și minuni.
Sfânta Varvara este cunoscută ca ocrotitoare a celor aflați în ceasul morții, mulți credincioși cântând zilnic troparul ei, amintindu-și de făgăduința Domnului că cei ce o vor pomeni pe ea și pătimirile ei vor fi păziți de moarte năprasnică și nu vor pleca din viața aceasta fără să fi primit Sfintele Taine.
Tropar, glasul al 4-lea: Pe Sfânta Mare Muceniță Varvara să o cinstim, că a sfărâmat cursele vrăjmașului și ca o vrăbioară s-a izbăvit dintr-însele, cu ajutorul Armei Crucii, preacinstita.
Sfântul Cuvios Ioan Damaschin
Sfântul Cuvios Ioan Damaschin s-a născut în cetatea Damascului din Siria, în cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea, din părinți creștini de bun neam, a căror dreaptă credință le-a fost mai scumpă decât tot aurul pieritor. Tatăl său, Serghie Mansur, era un dregător înstărit la curtea califului arab din Damasc, slujind drept reprezentant al creștinilor înaintea acestuia, iar din evlavie a răscumpărat de pe piața robilor pe monahul Cosma din Calabria, bărbat foarte bine pregătit în teologie, filosofie și științe, încredințându-i educația lui Ioan și a unui copil orfan, Cosma cel Tânăr, înfiat de Serghie ca frate vitreg al lui Ioan. Sub îndrumarea acestui dascăl, cei doi copii au sporit atât de mult în înțelepciune, încât însuși învățătorul lor se minuna de Ioan, care în unele privințe îl întrecea.
Ajuns la maturitate, Ioan a urmat slujba tatălui său la curtea califului Damascului, ajungând să fie prețuit pentru marea sa erudiție și virtute. În acea vreme, Biserica era zguduită de erezia iconoclastă, iar Ioan, plin de râvnă dumnezeiască, a luptat neîncetat, prin scris și prin viu grai, împotriva celor care tăgăduiau cinstirea sfintelor icoane. Pentru aceasta, împăratul iconoclast Leon al III-lea Isaurul a urzit o calomnie vicleană, punând pe un caligraf să imite scrisul lui Ioan și să alcătuiască o scrisoare prin care, chipurile, Ioan l-ar fi îndemnat pe împărat să cucerească Damascul în absența califului. Crezând fără cercetare în această calomnie, califul s-a umplut de mânie și a poruncit ca lui Ioan să i se taie mâna dreaptă, cu care se zicea că ar fi scris trădarea, și să fie atârnată spre pildă în piața cetății.
Seara, după ce porunca a fost îndeplinită, Ioan a cerut de la calif mâna sa tăiată și, primind-o, a lipit-o de ciotul rămas, căzând în genunchi toată noaptea înaintea icoanei Maicii Domnului, care se afla în paraclisul casei sale, rugându-se cu multe lacrimi să fie vindecat pentru a putea continua să apere cinstirea sfintelor icoane. Ostenit de durere și de rugăciune, a ațipit puțin, și în vis i s-a arătat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care i-a făgăduit vindecare grabnică, cerându-i doar să-și împlinească făgăduința de a scrie pentru apărarea icoanelor. Trezindu-se, Ioan a aflat mâna sa vindecată pe deplin, rămânând doar o dungă roșie la locul tăieturii, ca semn al minunii. Drept mulțumire, a alcătuit o mână din argint, după chipul mâinii sale tămăduite, și a prins-o de icoana Maicii Domnului, care de atunci este cunoscută drept icoana „cu trei mâini”, Trihirussa, prăznuită și astăzi în chip deosebit la 4 decembrie, alături de 28 iunie și 12 iulie. Văzând califul minunea, și-a dat seama că vindecarea s-a făcut prin putere dumnezeiască și i-a cerut iertare lui Ioan, îngăduindu-i cu durere să se retragă din slujba sa.
Eliberat astfel din lume, Sfântul Ioan s-a retras, în jurul anului 732, împreună cu fratele său la Lavra Sfântului Sava cel Sfințit, din apropierea Ierusalimului, ducând cu el icoana Maicii Domnului ca pe cea mai de preț comoară a sa. Acolo a fost călugărit și hirotonit ieromonah de patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului. Din ascultare către starețul său, a renunțat o vreme la a mai scrie versuri, dar înduplecat de rugămintea unui frate îndurerat de moartea unui monah, a alcătuit cunoscutele tropare de înmormântare, începând cu „Toate cele omenești sunt deșertăciuni”. Pentru această neascultare a fost certat de stareț și pus să spele toate vasele de noapte ale lavrei și să curețe cu mâinile sale latrinele mănăstirii, ispită pe care a primit-o cu bucurie, ascultând fără cârtire, până când Maica Domnului, arătându-se starețului în vedenie, a poruncit ca lui Ioan să i se dea iarăși libertatea de a scrie, spre folosul întregii Biserici.
Din acea vreme, Sfântul Ioan a scris cărți dumnezeiești și cântări izvorâtoare de miere, alcătuind Octoihul, prin care se veselește Biserica lui Hristos până astăzi, precum și viețile unor sfinți, cuvinte la praznice, multe rugăciuni de umilință și, mai presus de toate, lucrarea sa de căpătâi, „Dogmatica”, sau „Expunerea cu de-amănuntul a credinței ortodoxe”, o sinteză a învățăturii Sfinților Părinți și a sinoadelor ecumenice, socotită pentru teologia răsăriteană ceea ce este Summa Theologica pentru teologia apuseană. A scris de asemenea tratate apologetice împotriva ereticilor și, mai cu seamă, împotriva luptătorilor de icoane, devenind unul dintre cei mai mari apărători ai cinstirii lor și ultimul mare Părinte al Bisericii din perioada patristică. Sfântul Ioan Damaschin s-a săvârșit cu pace către Domnul pe la anul 749, la o vârstă înaintată.
Tropar, glasul al 8-lea: Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu și al curăției și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Sfinte Părinte Ioane înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat, alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.