Sfânta Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș
Sfânta Muceniță Filofteia s-a născut la începutul secolului al XIII-lea în apropiere de Târnovo, capitala de atunci a Țaratului Vlaho-Bulgar, dintr-o familie de țărani. Mama ei, o femeie foarte evlavioasă, originară de la sudul Dunării, a crescut-o din pruncie în dragostea de Dumnezeu și de aproapele, deprinzând-o cu rugăciunea, postul și faptele de milostenie, dar a murit pe când copila era încă mică. Filofteia postea, asculta Sfintele Scripturi, își păzea fecioria neîntinată și era mai presus de toate foarte miloasă cu cei nevoiași, în inima ei întipărindu-se adânc cuvintele Mântuitorului despre fericirea celor milostivi.
După moartea mamei, tatăl ei s-a recăsătorit cu o femeie de o cu totul altă fire, care nu o iubea pe Filofteia, obișnuită cu rugăciunea și cu mila față de cei lipsiți, și s-a pornit cu multă asprime împotriva ei, mai ales atunci când copila se ducea la biserică sau săvârșea fapte bune, căutând în același timp să întărâte și pe tatăl ei împotriva fiicei. Dar nici bătăile, nici cuvintele de ocară, nici muncile la care era supusă de tată și de mama vitregă nu au putut-o abate pe Filofteia de la virtuțile care îi împodobeau sufletul. Ea obișnuia să împartă pe ascuns săracilor și flămânzilor mâncarea pe care mama vitregă i-o dădea ca să o ducă tatălui ei, care lucra la câmp, precum și hainele ei proprii.
Văzând că rămâne flămând în repetate rânduri, tatăl o certa pe femeia sa, care îl încredința mereu că îi trimitea hrană îndestulătoare. Diavolul i-a strecurat atunci tatălui gândul de a o pândi pe Filofteia, ca să vadă ce face cu bucatele, și astfel a aflat adevărul cu ochii lui. Biruit de mânie și uitând de dragostea părintească, s-a pornit asupra ei voind, după obiceiul său, să o prindă de cosițe și să o bată, dar fericita, cuprinsă de spaimă, a început să fugă. Tatăl ei, neputând să o ajungă, a aruncat după ea cu barda plugărească pe care o avea la brâu, lovind-o și rănind-o la un picior, iar din pricina acelei răni Sfânta Filofteia și-a dat pe loc sufletul în mâinile lui Dumnezeu, locul îmbrăcându-se atunci într-o lumină neobișnuită.
Venindu-și în fire, tatăl ei a fost cuprins de spaimă și, voind să-i ridice trupul, nu a putut nici să-l atingă, nici să se apropie de el. Tot orașul Târnovo și satele dimprejur au alergat la locul acela minunat, iar oamenii, împreună cu arhiepiscopul lor, au alcătuit cântări de laudă pentru fecioara mucenică. Mulțimea poporului s-a apropiat cu frică, vrând să-i ridice trupul de la pământ, dar trupul fetei se făcea tot mai greu, pe măsură ce se numeau diferite mănăstiri și biserici din ambele părți ale Dunării, ca să se afle unde voia sfânta să fie așezată spre odihnă. Abia atunci când s-a pomenit Biserica Domnească din Târgul Argeșului, trupul s-a ușurat numaidecât, semn că aceasta era voia lui Dumnezeu, și s-a trimis de îndată o scrisoare lui Radu Vodă, poreclit Negru, ctitorul acelei biserici. Acesta, fiind binecredincios și râvnitor să-și împodobească țara cu o asemenea comoară duhovnicească, a mers cu mult alai, cu făclii și cu tămâieri, la Dunăre, și a adus sfintele moaște ale Filofteiei în Țara Românească, așezându-le în Biserica Domnească din orașul Argeș.
Moaștele Sfintei Filofteia au rămas acolo până la zidirea Mănăstirii Curtea de Argeș de către Neagoe Basarab, fiind mutate apoi în acel locaș, unde se află astăzi în paraclisul mănăstirii, dând tămăduiri de tot felul celor ce aleargă cu credință la ele. De peste șapte veacuri, Sfânta Filofteia veghează asupra Țării Românești, devenind ocrotitoarea poporului român, mai cu seamă a copiilor, a tinerelor fete și a celor care trec prin greutăți de familie, fiind cunoscută și ca aducătoare de ploaie, întrucât în vremuri de mare secetă s-au făcut procesiuni cu moaștele ei prin țară. La 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât generalizarea cultului ei pe întreg cuprinsul țării, fiind numărată printre primii sfinți români canonizați.
Tropar, glasul al 8-lea: Întru răbdarea ta ți-ai agonisit plata ta, fericită Filofteia, întru ispite neîncetat răbdând, bătăi suferind, în necazuri binevoind, pe săraci miluindu-i și pe flămânzi săturându-i. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu, bună fecioară, să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Ierarh Ambrozie, episcopul Mediolanului
Sfântul Ambrozie s-a născut între anii 337 și 340, probabil la Trier, în Germania de astăzi, dintr-o familie de rang senatorial, creștină de bun neam, tatăl său fiind prefect al Galiei. Încă din pruncie s-a arătat semnul harului care avea să se odihnească asupra lui, căci, fiind dormindu-l odată afară cu gura deschisă, un roi de albine a venit asupra lui, intrând și ieșind din gura pruncului și punându-i miere pe limbă, fără să-l vatăme, iar tatăl său, văzând minunea, a oprit-o pe doică să le gonească, voind să vadă cum se va încheia. Mai târziu, când mama lui, văduvă, îl ducea pe Ambrozie copil să sărute mâna clericilor, el răspundea în joacă, întinzând și el mâna spre ei și zicând: „Sărutați-mi mâna, că și eu voi fi episcop”.
După moartea tatălui, mama s-a mutat cu cei trei copii ai săi la Roma, pentru a-i da la învățătură, sora lui, Marcelina, intrând în monahism, iar fratele său, Satir, ajungând înalt funcționar de stat. Ambrozie a urmat studii de retorică și de drept, devenind un orator iscusit și puternic în cuvânt, apărând pe cei nedreptățiți și mustrând nedreptatea, iar pe vremea eparhului Prov al Romei a slujit ca sfetnic pentru priceperea sa. A pledat ca avocat la Sirmium și la Milano, iar în anul 370 împăratul Valentinian cel Mare, la propunerea lui Prov, l-a numit guvernator al provinciilor Emilia și Liguria, cu reședința la Mediolan, Milano de astăzi.
În anul 374, la moartea episcopului arian Auxentie al Mediolanului, s-a iscat mare tulburare în cetate între credincioșii dreptcredincioși și arieni, fiecare voind să așeze pe scaun un episcop de credința lui. Pentru a potoli acea neorânduială, eparhul Prov l-a trimis pe Ambrozie la Mediolan, sfătuindu-l să se poarte nu ca un judecător, ci ca un episcop. Intrând în biserică și grăind cu înțelepciune și dulceață poporului celui învrăjbit, îndemnându-l la pace, un prunc din mulțime, care încă nu vorbea bine, a strigat dintr-odată: „Ambrozie să ne fie episcop”, iar tot poporul a luat acest cuvânt și a început să strige la unison aceeași cerere.
Tulburat de o asemenea răspundere, pentru care se socotea nevrednic, Ambrozie s-a gândit să-și lase dregătoria și să trăiască o viață de sărăcie, dar fiind oprit de la acest gând, a încercat un alt vicleșug pentru a fugi de treapta arhieriei, poruncind să fie adusă în casa lui o femeie desfrânată, ca poporul, văzând aceasta, să se lepede de el. Poporul însă striga cu mai mare stăruință: „Asupra noastră să fie păcatul tău, numai primește episcopia împreună cu Botezul”. Văzând că nu poate scăpa în niciun chip, Ambrozie a fugit noaptea din cetate, ascunzându-se mai întâi spre Tichin, dar dimineața s-a aflat tot la poarta Mediolanului, iar apoi s-a ascuns într-un sat, la un bărbat numit Leontie, care l-a dat de gol când a venit porunca împăratului ca el să primească arhieria. Cunoscând în sfârșit bunăvoința lui Dumnezeu, Ambrozie s-a supus, dar nu a voit să fie botezat decât de un episcop dreptcredincios, ferindu-se cu hotărâre de credința ariană, și fiind botezat, a trecut într-o singură săptămână prin toate treptele clericale, fiind așezat episcop a opta zi, la 7 decembrie 374, cu multă bucurie din partea poporului.
Sub povățuirea preotului Simplician, viitorul său urmaș la scaunul Mediolanului, Sfântul Ambrozie a studiat cu sârguință Sfânta Scriptură și pe Sfinții Părinți, mai cu seamă pe Sfântul Vasile cel Mare și pe Sfântul Grigorie Teologul, cu care a și purtat corespondență. Slujea Liturghia în fiecare zi, având darul lacrimilor, plângând mult pentru păcatele oamenilor și rugându-se pentru îndreptarea lor. A apărat cu îndrăzneală dreapta credință niceeană, intrând în repetate rânduri în conflict cu arienii, foarte influenți la curtea imperială prin împărăteasa Iustina, care a cerut în repetate rânduri ca biserica cea mare a Mediolanului să fie dată arienilor. Sfântul s-a împotrivit cu bărbăție, zicând: „Cele ce sunt ale mele nu le opresc, și sunt gata chiar viața să-mi expun, dar ceea ce este al lui Dumnezeu nu-l pot da, și nici împăratul nu-l va putea lua”, închizându-se în biserică împreună cu poporul, până ce porunca a fost retrasă.
A avut, de asemenea, mare trecere asupra tinerilor împărați Grațian și Valentinian al II-lea, precum și asupra lui Teodosie I, fiindu-le părinte duhovnicesc și neșovăind să-l oprească pe Teodosie de la împărtășanie până când acesta nu a făcut pocăință publică pentru un masacru poruncit la Tesalonic. Sfântul Ambrozie a scris numeroase lucrări teologice, omiletice și morale, fiind socotit unul dintre cei patru mari Părinți ai Bisericii Apusene, iar predicile lui au avut o influență hotărâtoare asupra convertirii Fericitului Augustin, pe care chiar el l-a botezat. Ajungând la bătrânețe, Sfântul Ambrozie a văzut mai dinainte clipa plecării sale către Domnul și a spus clericilor săi: „Numai până la Paști voi fi cu voi”. Rugându-se și împărtășindu-se cu Sfintele Taine, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu chiar în dimineața praznicului Învierii, la 4 aprilie 397, trupul său fiind pus în biserica cea mare a Mediolanului.
Tropar, glasul al 4-lea: Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Ambrozie, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.