Sfântul Cuvios Patapie
Sfântul Patapie s-a născut în cetatea Teba din Egipt, udată de apele Nilului, din părinți binecredincioși; tradiția consemnată în Vețile Sfinților așază viața lui undeva între secolele al patrulea și al șaptelea, fără ca izvoarele să fie pe deplin lămuritoare asupra datei exacte, unele plasându-l în secolul al cincilea, altele mai târziu. Crescut în frica lui Dumnezeu și învățat carte de dascăli aleși, ajungând la vârsta deplină, a trecut cu vederea deșertăciunea lumii acesteia și, ascultând cuvântul Evangheliei care cere lepădarea de cele lumești pentru dragostea lui Hristos, a lăsat casa, părinții și prietenii și s-a făcut monah, retrăgându-se în pustia Egiptului.
Acolo s-a nevoit ani mulți cu postul, cu rugăciunea neîncetată și cu multe osteneli pustnicești, luptând împotriva patimilor și a duhurilor necurate, până ce a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni și al tămăduirii bolilor. Faima sfințeniei lui s-a răspândit însă tot mai mult, iar mulțime de oameni au început să vină la dânsul pentru sfat, pentru rugăciune și pentru vindecare; tulburat în liniștea sa de lauda oamenilor, Cuviosul Patapie a lăsat pustia Egiptului și s-a dus la Constantinopol, socotind că în mijlocul marii cetăți va putea trăi mai neștiut decât în singurătatea pustiei. Și-a făcut acolo o colibă aproape de zidul cetății, lângă biserica Vlahernelor, închizându-se înăuntru ca într-o nouă pustie, necunoscut de nimeni, afară de Dumnezeu, Căruia I se ruga neîncetat.
Lumina nu poate fi însă ascunsă sub obroc: un tânăr orb din naștere a fost povățuit de Dumnezeu la coliba sfântului, iar acesta, rugându-se și făcând semnul Sfintei Cruci asupra lui, i-a dăruit vederea, faptă care a făcut numele Cuviosului Patapie cunoscut în tot Constantinopolul. De atunci mulțime de bolnavi au început să alerge la dânsul: a vindecat de hidropică pe un mare dregător al cetății, ungându-l cu untdelemn sfințit, a izgonit un duh necurat care chinuia cumplit un tânăr, purtându-l prin munți și prăpăstii, și a tămăduit pe o femeie bolnavă de o boală asemănătoare cancerului, prin simplul semn al crucii. Toate aceste minuni le-a făcut nu prin vreo putere a sa, ci prin rugăciune și prin numele lui Hristos.
Cuviosul Patapie a ajuns astfel la adânci bătrâneți, săvârșind fapte bune și minuni neîncetat, până ce și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu cu pace, fiind îngropat cu cinste în biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Constantinopol. Mai târziu, pe vremea stăpânirii turcești, sfintele sale moaște au fost ascunse de monahi într-o peșteră din Munții Gherania, lângă satul Loutraki, de lângă Corint, unde au rămas neștiute aproape patru veacuri, fiind aflate din nou în chip minunat la începutul secolului al XX-lea și aducându-se cinstirea lor și astăzi la mănăstirea sfântului din Loutraki, Grecia.
Tropar, glasul al 8-lea: Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; și, lucrând, ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Patapie, duhul tău.
Sfinții Apostoli Cezar, Tihic și Onisifor
Acești trei sfinți se numără între cei șaptezeci de apostoli aleși și trimiși de Domnul Iisus Hristos la propovăduire, după alegerea celor doisprezece ucenici de mai înainte. În aceeași zi, Biserica face pomenirea, alături de ei, și a altor apostoli din ceata celor șaptezeci, anume Sosten, Apolo, Chifa și Epafrodit.
Despre Sfântul Apostol Cezar se cunosc puține amănunte biografice; tradiția spune că a fost episcop la Dyrrachium (cetate din Iliric, astăzi Durrës, în Albania), pe care l-a păstorit cu vrednicie, suferind, ca și ceilalți apostoli, multe încercări și prigoniri pentru mărturisirea lui Hristos. Sfântul Apostol Tihic, originar din Asia Mică, a fost ucenic și însoțitor credincios al Sfântului Apostol Pavel, pe care marele apostol îl numește în Epistola către coloseni „iubit frate, credincios slujitor și împreună-rob cu mine în Domnul”; în timpul primei întemnițări a lui Pavel, Tihic a dus epistolele acestuia către Efeseni și către Coloseni și a fost trimis de apostol să întărească și să mângâie comunitățile creștine din aceste cetăți, fiind socotit, după unele tradiții, urmaș al Sfântului Sosten pe scaunul episcopal al Cezareii.
Sfântul Apostol Onisifor este, de asemenea, pomenit cu multă căldură de Sfântul Apostol Pavel în cea de-a doua Epistolă către Timotei, unde marele apostol laudă dragostea și curajul lui, arătând cum acesta nu s-a rușinat de lanțurile lui Pavel, ci, aflându-se la Roma, l-a căutat cu stăruință și l-a mângâiat în vremea întemnițării sale, fără să se teamă de primejdia la care se expunea prin aceasta. Tradiția îl socotește mai târziu episcop al Cezareii. Toți acești sfinți apostoli au păstorit cu evlavie Bisericile încredințate lor, îndurând multe necazuri și prigoniri pentru numele lui Hristos, până ce și-au dat sufletele Domnului.
Tropar, glasul al 3-lea: Sfinților Apostoli, rugați pe Milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greșeli sufletelor noastre.