Sfântul Mucenic Trifon
Sfântul Mucenic Trifon s-a născut în jurul anului 232, în satul Lampsacus din Frigia, provincie romană din Asia Mică, din părinți dreptcredincioși. Încă de prunc, Dumnezeu a binevoit să sălășluiască în el harul Duhului Sfânt și darul facerii de minuni. Tămăduia bolile trupești și sufletești și izgonea duhurile rele. Odată, cu puterea rugăciunii sale, a oprit invazia lăcustelor care amenința să înfometeze întreaga comunitate din Lampsacus.
A ajuns vestit în tot ținutul când, la vârsta de șaptesprezece ani, a izgonit un demon din fiica împăratului roman Gordian (238-244). Chemat la palatul imperial, a petrecut șase zile în post și rugăciune, iar în a șaptea zi, înaintea împăratului și a curtenilor, a poruncit diavolului să se arate. Acesta s-a arătat în chip de câine negru cu ochi de foc. Prin această minune, mulți păgâni s-au întors la credința în Hristos.
Când la tron a urcat împăratul Deciu (249-251), s-au declanșat noi prigooane împotriva creștinilor. Sfântul Trifon a fost pârât prefectului Aquilinus că propovăduiește cu înflăcărare credința în Hristos și că a botezat pe mulți. Prins și adus la judecată, a mărturisit fără șovăire că este creștin. A îndurat chinuri îndelungate: bătăi cu toiege, scrijelirea trupului cu gheare de fier, arderi cu făclii pe coaste, bătaia cuielor în tălpi, purtat legat de un cal al prefectului prin ger cumplit. Pe toate le-a răbdat cu seninătate, cântând psalmi. Condamnat la moarte prin tăierea capului, Sfântul Trifon s-a rugat lui Dumnezeu mulțumindu-I că l-a întărit în nevoinți, iar înainte de a ridica sabia călăul, sfântul și-a dat singur sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în Niceea, în 250. Este cinstit ca ocrotitor al grădinilor și livezilor împotriva dăunătorilor, ca izgonitor al duhurilor necurate și tămăduitor al bolilor.
Tropar, glasul 4: Mucenicul Tău, Doamne, Trifon, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas
Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas au pătimit în Cartagina, în Africa de Nord, pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211), care dăduse un edict prin care interzicea prozelitismul creștin. Actul martiric al Sfintelor Perpetua și Felicitas, redactat de un martor ocular, este unul dintre cele mai valoroase documente ale Antichității creștine, păstrat în forma originală în limba latină.
Sfânta Perpetua era o matroanei romane de 22 de ani, cu o educație aleasă, mama unui copil nou-născut pe care îl alăpta. Felicitas era slujnica ei, însoțitoarea ei credincioasă, aflată în luna a opta de sarcină. Împreună cu ei au mai fost prinși câțiva catehumeni: Saturus, Saturninus, Secundulus și Revocatus. Prinși și aruncați în temniță, nu fuseseră botezați încă. Au primit Botezul creștin în taină, în închisoare.
Aduse la judecată, Perpetua și Felicitas nu au fost înduplecat nici de dragostea pentru pruncii lor, nici de stăruințele jalnice ale rudelor, mărturisind cu hotărâre credința în Hristos. Felicitas a născut în temniță. Osândite să fie date fiarelor în circ de ziua împăratului, fiarele nu le-au ucis, ele primind cununa muceniciei prin tăierea capului cu sabia, în 7 martie 203, dată în care sunt cinstite de Bisericile din Apus. În calendarele ortodoxe românești sunt cinstite la 1 februarie.
Tropar, glasul 4: Mielușelele Tale, Iisuse, Perpetua și Felicitas, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele nostru, Te iubim și pe Tine căutându-Te ne chinuim și împreună ne răstignim și împreună ne îngropăm cu Botezul Tău; și pătimim pentru Tine, ca să împărățim întru Tine; și murim pentru Tine, ca să viem pentru Tine; ci, ca niște jertfe fără de prihană, primește-ne pe noi, cele ce cu dragoste ne jertfim Ție. Pentru rugăciunile lor, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.