Sfântul Cuvios Martinian
Sfântul Cuvios Martinian s-a născut în Cezareea Palestinei, pe vremea împăratului Constanțiu (337-361). La vârsta de optsprezece ani a lăsat casa părintească și s-a retras într-o peșteră din apropierea cetății, unde a trăit douăzeci și cinci de ani în post aspru, rugăciune neîncetată și priveghere. Dumnezeu l-a învrednicit cu darul tămăduirii bolilor și al izgonirii duhurilor rele, mulți oameni dobândind vindecare prin sfintele lui rugăciuni.
Vrăjmașul, văzând că nu poate să îl smulgă din nevoință prin atacuri directe, a uneltit altfel. O femeie desfrânată pe nume Zoe, care îl auzise lăudat de toți, s-a îmbrăcat în haine de om sărac și a venit seara la peștera lui, plângând că s-a rătăcit și temându-se de fiarele sălbatice. Sfântul, din milă, a primit-o înăuntru pentru noaptea aceea. Dimineața, femeia s-a schimbat în hainele ei frumoase și a mărturisit că venise anume spre a-l ispiti. Sfântul, simțindu-și inima clătinată, a aprins foc mare și a sărit înăuntru, dojenindu-se singur: "Dacă poți, Martiniane, să rabzi focul iadului, lasă-te în voia poftei!" Arzând în foc, a biruit ispita. Femeia, cutremurată de ceea ce vedea, s-a pocăit și s-a dus la mănăstire, unde a trăit în curăție și s-a învrednicit de darul facerii de minuni.
Sfântul s-a retras pe o insulă pustie din mare, unde a trăit alți zece ani. Acolo, din naufragiul unei corăbii, a ajuns o singură supraviețuitoare, o fată pe nume Fotinia. Sfântul i-a lăsat ei adăpostul și hrana, a strigat din insulă: "Fugi, Martiniane, ca să nu te ajungă ispita!" și s-a aruncat în mare, ducându-l la mal doi delfini. Fotinia a rămas pe insulă în nevoință până la sfârșitul vieții. Cuviosul Martinian și-a petrecut ultimii ani pribegind din loc în loc, iar la Atena și-a dat sufletul lui Dumnezeu, fiind îngropat cu cinste de episcopul locului, în jurul anului 398.
Tropar, glasul 4: Văpaia ispitelor cu curgerea lacrimilor ai stins-o, fericite, și valurile mării și pornirile fiarelor înfrânându-le, ai strigat: Preaslăvit ești Atotputernice, Cel Ce m-ai mântuit de foc și de vifor.
Sfinții Apostoli și Mucenici Acvila și soția sa, Priscila
Sfinții Acvila și Priscila erau evrei de neam și lucrau ca meșteșugari, făcători de corturi. Se aflau la Roma în 52 d.Hr., când împăratul Claudiu i-a izgonit pe toți evreii din Italia din pricina tulburărilor legate de propovăduirea lui Hristos. Au fugit la Corint, în Grecia, unde viețile lor s-au schimbat cu totul: Sfântul Apostol Pavel se afla atunci la Corint, și auzind că Acvila și Priscila sunt, ca și el, meșteșugari, i-a căutat și s-a împrietenit cu ei. Pavel le-a vestit credința în Hristos, i-a botezat și i-a luat pe lângă sine ca slujitori și însoțitori nedesparțiți.
Sfântul Pavel vorbește despre ei cu multă căldură în epistolele sale, numindu-i "cei ce și-au pus grumajii lor pentru viața mea." L-au urmat pe apostol prin Efes, Corint și alte cetăți, primejduindu-se împreună cu el în toate ispitele. Marele sinaxar grecesc al sfinților îi numește "apostoli", spunând că "erau într-un suflet cu Apostolul Pavel." Au propovăduit Evanghelia, au botezat pe mulți și au trăit în dragoste și rugăciune. În cele din urmă, prinși de necredincioși, li s-au tăiat capetele. Astfel și-au dat sufletele lui Dumnezeu, mutându-se de pe pământ la locuința cerească.
Tropar, glasul 4: Bunătate învățând și întru toate cumpătați fiind, îmbrăcați cu buna conștiință, precum li se cuvine sfinților, ați scos din vasul alegerii lucrurile tainice; și credința păzind, aceeași cale ați săvârșit, Sfinților Apostoli Acvila și Priscila, rugați-vă lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Ierarh Evloghie, patriarhul Alexandriei
Acest sfânt a trăit pe vremea împărăției lui Iraclie, și a fost arhiepiscop al Alexandriei, înainte de sfântul Ioan cel milostiv. El a făcut multe minuni, printre care și pe aceasta: preacuviosul papă Leon, scriind pentru Sinodul din Calcedon Epistola ortodoxiei, iar cuviosul Evloghie citind-o, nu numai că a lăudat-o și a primit-o, ci și tuturor a propovăduit-o. Dumnezeu vrând să-i mângâie pe amândoi, a trimis înger în chipul arhidiaconului lui Leon, mulțumind sfântului Evloghie că a primit arătata epistolă. Iar Evloghie vorbea cu îngerul lui Dumnezeu, ca și cu un om, socotindu-l că este diaconul papii. Și după ce îngerul s-a făcut nevăzut de la el, acesta mulțumind și mai mult lui Dumnezeu pentru minune, în mâinile Sale și-a dat sufletul.