Sfinții Sfințiți Mucenici Pamfil, preotul, și Valent, diaconul
Cei doisprezece Sfinți Mucenici pomeniți astăzi au pătimit în Cezareea Palestinei, pe vremea prigoanelor lui Dioclețian și ale urmașului său Maximin Daia (305-313).
Cel dintâi, cu rânduiala și cu cinstea, era Sfântul Pamfil, prezbiterul Cezareei. Originar din Beirut, a studiat la renumita școală filosofică din Alexandria, a dobândit o cultură aleasă și o cunoaștere adâncă a Scripturii, despre care Eusebiu de Cezareea scria că nimeni din vremea lui nu atingea destoinicia lui în ale Scripturii. A înfiintat în Cezareea Palestinei o bibliotecă cu peste trei mii de cărți și o școală publică de studiu biblic, a copiat de mai multe ori Sfânta Scriptură și a răspândit-o în dar. Și-a împărțit averea la săraci și a dus o viață ascetică, propovăduind Evanghelia cu înflăcărare.
Al doilea era Valent, diaconul Bisericii din Ierusalim, un bătrân înțelept care știa pe de rost Sfânta Scriptură. Al treilea era Pavel din Iamnia, arzător în credință. Ceilalți nouă, tineri proveniți din felurite cetăți și stări, au fost prinși când voiau să treacă prin porțile Cezareei, răspunzând paznicilor că sunt creștini și că "patria lor este Ierusalimul cel de sus."
Pamfil și Valent fuseseră închiși cu doi ani înainte, în vremea cârmitorului Urban, și chinuiți în temniță. Urmașul acestuia, Firmilian, i-a adus pe toți înaintea sa și, neputând să-i înduplece să se lepede de Hristos, i-a osândit pe toți la moarte prin tăierea capului. Au primit cununa muceniciei pe 16 februarie, în jurul anului 309.
Tropar, glasul 4: Mucenicii Tăi, Doamne, Pamfil și Valent, întru nevoința lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori au biruit; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfântul Ierarh Flavian
Sfântul Ierarh Flavian a fost mai întâi preot și păzitor al sfintelor vase ale Marii Biserici din Constantinopol, cunoscut pentru viața sa neprihănită și curată. După moartea Sfântului Proclu, a fost ales arhiepiscop al Constantinopolului, pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tânăr, în 446.
La curtea imperială se afla atunci un eunuc puternic, Hrisafie, care era fin duhovnicesc al arhimandritului Eutihie, ctitor al unui eres care susținea că după Întrupare firea omenească a lui Hristos a fost absorbită de firea dumnezeiască, rămânând o singură fire. Sfântul Flavian a convocat un sinod local la Constantinopol, care l-a chemat pe Eutihie să-și mărturisească credința. Eutihie a refuzat să vină. Sinodul l-a depus. Hrisafie, mâniat, a lucrat ca împăratul să convoace un alt sinod la Efes, în 449, sub conducerea lui Dioscor al Alexandriei, sprijinitor al monofizitismului.
Acest sinod, numit de Papa Leon cel Mare al Romei "sinodul tâlhăresc", a decurs în dezordine și violență: Dioscor l-a depus pe Flavian și, împreună cu soldații și călugării aduși din Egipt, l-a bătut cu sălbăticie, călcându-l în picioare. Sfântul Flavian, rănit grav, a fost dus în surghiun la Hypipa în Lidia, unde și-a dat sufletul trei zile mai târziu, pe 11 august 449, primind cununa mărturisirii dreptei credințe. Când împărăteasa Pulheria a preluat cârmuirea imperiului la moartea lui Teodosie, în 450, a poruncit să fie adus cu cinste trupul sfântului la Constantinopol și înmormântat în Biserica Sfinților Apostoli. Adevărul pe care l-a apărat Flavian a fost proclamat triumfător la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, în 451, la care el nu a mai apucat să fie de față.
Tropar, glasul 4: Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte și cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Flavian, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.