Sfântul Sfințit Mucenic Policarp
Sfântul Sfințit Mucenic Policarp s-a născut în cetatea Efesului, în jurul anului 70, din părinți credinciosi, pe când aceștia se aflau în temniță pentru credința lor. Rămânând orfan de mic, a fost luat și crescut de o milostivă creștină pe nume Calista, care l-a botezat și l-a învățat din fragedă vârstă dreapta credință și poruncile Evangheliei. La douăzeci de ani a intrat în slujba Sfântului Vucol, episcopul Smirnei, care l-a hirotonit diacon, iar mai târziu preot. Sfântul Ioan Evanghelistul mai trăia pe atunci și, ca prieten al lui Policarp, mergeau adeseori împreună în călătoriile apostolice. La moartea sa, Sfântul Vucol și-a exprimat dorința ca Policarp să fie următorul episcop al Smirnei. Hirotonit episcop, a primit un semn ceresc: o lumină dumnezeiască a umplut biserica, iar unii dintre cei de față au văzut un porumbel strălucitor plutind împrejurul capului lui.
A păstorit turma Smirnei cu râvnă apostolică, vreme îndelungată, iubit de cler și de popor. Sfântul Ignatie al Antiohiei, condus la Roma spre mucenicie, i-a scris cu caldă dragoste din drum, mărturisindu-i că în acea vreme de primejdie "aceste vremuri au nevoie de tine." A scris și el o Epistolă către Filipeni, care s-a păstrat. Pe vremea împărăției lui Marcus Aurelius (161-180), când prigoanele s-au înăsprit, păgânii au cerut judecătorului să fie căutat și prins Sfântul Policarp, cel mai iubit și mai respectat creștin din Smirna. A fost prins și adus în arena cetății. Proconsulul l-a îndemnat: "Blestemă pe Hristos și te voi slobozi!" Sfântul Policarp a răspuns cu cuvintele care au rămas nemuritoare în istoria Bisericii: "De optzeci și șase de ani Îl slujesc pe Hristos și nimic rău nu mi-a făcut. Cum aș putea să-L hulesc pe Împăratul și Mântuitorul meu?"
A fost condamnat la moarte prin ardere. Stând în mijlocul flăcărilor, focul îl ocolea, nelipindu-se de trupul lui, ca un meterez, iar din văpăi ieșea o mireasmă ca de tămâie. Executorul l-a înjunghiat cu o sabie. Smirnenii au consemnat mucenicia lui într-o epistolă adresată celorlalte Biserici, cel mai vechi document hagiografic creștin păstrat. A primit cununa muceniciei pe 23 februarie, în jurul anului 155-167.
Tropar, glasul 4: Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credința răbdând până la sânge, Sfințite Mucenice Policarp, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sfânta Cuvioasă Gorgonia, sora Sfântului Grigorie Teologul
Sfânta Cuvioasă Gorgonia s-a născut în prima jumătate a veacului al IV-lea, în cetatea Nazianz din Cezareea, ca al treilea copil al familiei, după frații ei Grigorie Teologul și Chesarie. Tatăl ei, Grigorie cel Bătrân, fusese convertit de la păgânism la credința creștină de evlavioasa lui soție, Sfânta Nona, ajungând episcop al Nazianzului. S-a căsătorit cu un bărbat pe nume Meletie, pe care l-a adus și pe el la credința creștină, și împreună au crescut cinci copii, doi băieți și trei fete, dintre care băieții au ajuns la rândul lor episcopi.
Sfânta Gorgonia s-a remarcat prin virtuți alese: era blândă, înțeleaptă, evlavioasă și ostenită în milostenie, casa ei fiind neîncetat deschisă săracilor. Fratele ei, Sfântul Grigorie Teologul, o descrie în cuvântarea ținută la înmormântarea ei ca pe o sinteză a celor mai frumoase calități omenești, "arcă plină de hărnicie, de pudoare și de înțelepciune, întrecând prin frumusețea sufletului pe majoritatea femeilor." A tâlcuit în chip deosebit Sfintele Scripturi, talcuindu-le cu înțelepciunea darului de sus, și trata duhovnicește nu numai pe femei, ci și pe bărbați, arătându-se mai presus de mulți. A adormit în Hristos în pace, în jurul anului 372-373, la vârsta de numai treizeci și nouă de ani. Ultimele ei cuvinte au fost din Psalmul 4: "Cu pace mă voi culca și voi adormi."