Sfântul Ierarh Porfirie
Sfântul Ierarh Porfirie s-a născut în jurul anului 347, în cetatea Tesalonic din Macedonia, dintr-o familie de oameni cu stare. La vârsta de douăzeci și cinci de ani a lepădat toate și s-a dus în Egipt, unde a îmbrăcat chipul monahal și a trăit cinci ani în aspre nevoințe. De acolo a mers în Palestina, la Sfântul Mormânt, și s-a nevoit într-o peșteră de lângă Iordan. L-a trimis pe ucenicul său Marcu să împartă moștenirea rămasă de la părinți, iar la întoarcerea acestuia a dăruit totul săracilor, alegând sărăcia deplină. Ca să trăiască, a început să practice meseria de cizmar.
Vrednicia lui ajungând la urechile episcopului Ioan al Ierusalimului, a fost hirotonit preot și i s-a dat în păstrare o parte din Sfânta Cruce. În 395, la moartea episcopului Enea al Gazei, Porfirie a fost ales și hirotonit episcop al acestui oraș, slujire pe care a primit-o cu supunere, deși o cetate în care cei mai mulți locuitori eram păgâni, cu multe temple idolești. Credincioșii creștini nu erau decât câteva sute.
A primit sprijinul Sfântului Ioan Gură de Aur și al împărătesei Eudoxia, prin care a obținut poruncă imperială pentru dărâmarea templelor păgâne. Cel mai de seamă templu al zeului Marna din Gaza a fost dărâmat, iar în locul lui s-a ridicat o frumoasă biserică, care i-a adus lui Porfirie supranumele de ctitor. A răbdat cu blândețe împotrivirile păgânilor, a biruit prin rugăciune forțele vrăjmașe și a adus prin osteneala lui neîncetată pe mulți la dreapta credință. Viața sa a fost consemnată în amănunțime de ucenicul și diaconul său Marcu, o mărturie neprețuită pentru istoria Bisericii din acea vreme. A trecut la Dumnezeu după douăzeci și cinci de ani de păstorire, la vârsta de șaptezeci și doi de ani.
Tropar, glasul 4: Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte și cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Porfirie, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sfânta Muceniță Fotini Samarineanca
Sfânta Muceniță Fotini este femeia samarineancă despre care povestește Sfântul Evanghelist Ioan că a vorbit cu Mântuitorul Iisus Hristos la fântâna lui Iacov, în Sihar. Ea este cea care I-a cerut apa vie, care a mărturisit că El este prooroc și a strigat cetăților dimprejur să vină să vadă Omul care i-a spus toate câte a făcut, îndemnând mulți samarineni să creadă în El. La Cincizecime, după pogorârea Sfântului Duh, s-a botezat împreună cu cele cinci surori ale ei și cu cei doi fii ai ei, primind numele de Fotini, adică "cea luminată."
A propovăduit Evanghelia cu înflăcărare apostolică, trecând din cetate în cetate de-a lungul coastei Mării Mediterane, prin Samaria, Fenicia și până în Cartagina din Africa de Nord. Acolo a botezat mulți oameni și a întors pe mulți de la idoli.
Pe vremea împăratului Neron (54-68), cei prinși pentru credința creștină au fost aduși la Roma. Fotini, auzind de prigonire, nu a fugit, ci s-a dus de bună voie la Roma, propovăduind cu curaj în capitala imperiului. Împreună cu ea au pătimit fiii ei Victor și Iosie, surorile ei Anatolia, Foto, Fotis, Paraschevia și Chiriachi, și alți credinciosi. Toți au suferit cumplite chinuri: Victor și Iosie au fost bătuți, Fotini a fost aruncată în foc și schingiuită, dar Dumnezeu i-a ocrotit pe toți. Împăratul a poruncit în cele din urmă să fie aruncate în fântână. Astfel și-a dat sufletul Sfânta Fotini în mâinile lui Hristos, în jurul anului 66, împreună cu cei ce au pătimit cu ea. Este prăznuită și în Duminica a cincea după Sfintele Paști, numită Duminica Samarinencei.
Tropar, glasul 4: Mielușeaua Ta, Iisuse, Fotini, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.