Sfântul Cuvios Mărturisitor Procopie Decapolitul
Sfântul Cuvios Mărturisitor Procopie era de neam din Decapole, ținutul celor zece cetăți de lângă Marea Galileii, din Asia Mică. A intrat din tinerețe în viața monahală și, nevoindu-se în post, priveghere și rugăciune neîncetată, s-a curățit pe sine cu desăvârșire și a dobândit o viețuire îngerească. Era vestit între cuvioșii părinți pentru înălțimea virtuților sale.
Când la Constantinopol s-a ridicat nebunia iconoclastă, sub împăratul Leon III Isaurul (717-741), care poruncise scoaterea și distrugerea icoanelor, Sfântul Procopie a stat ca un stâlp neclintit în apărarea dreptei credințe. Mustra cu îndrăzneală pe ereticii care huleau întruparea Cuvântului lui Dumnezeu și nu se închinau icoanei lui Hristos. Când aceștia aduceau argumente tâlcuite meșteșugit, sfântul le zdrobea uneltirile ca pe o pânză de păianjen, cu cuvinte nebiruite, insuflate de Dumnezeu. Aceasta a aprins mânia împăratului, care a poruncit să fie prins. A fost bătut, strujit cu unelte de fier, aruncat în temniță întunecoasă și legat cu lanțuri. A răbdat toate cu mărime de suflet, având mereu în minte pe frații lui întru nevoință și de suferință, dintre care cel mai apropiat era Sfântul Vasile Mărturisitorul. Eliberat din temniță, și-a trăit restul vieții în osteneli și rugăciune, ducând mai departe mărturisirea dreptei credințe, și s-a mutat la Dumnezeu la adânci bătrânețe, în jurul anului 750.
Tropar, glasul 8: Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Procopie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Cuvios Mărturisitor Talaleu
Sfântul Cuvios Talaleu era de neam din Cilicia. Defăimând deșertăciunile lumii, a mers mai întâi la Mănăstirea Sfântului Sava din Palestina, unde a primit chipul monahal și, pentru viața lui îmbunătățită, a fost învrednicit și de treapta preoției. Dorind o nevoință mai aspră, a plecat spre cetatea Gavala din Siria. La douăzeci de stadii de cetate se afla o movilă cu ruinele unui templu idolesc vechi, loc înfricoșat de toți, fiindcă demonii vătămau și ucideau acolo pe oameni și pe dobitoace.
Auzind aceasta, Sfântul Talaleu s-a dus tocmai acolo și și-a ridicat pe locul cel înfricoșat mai întâi o colibă, iar mai apoi o chilie atât de strâmtă, că nu o construise după măsura staturii sale, ci înaltă de doi coți și largă de un cot, astfel că stătea tot timpul cu capul plecat la genunchi. Demonii au năvălit cu arătări și năluciri înfricoșătoare, dar Talaleu, întărit de rugăciune, nu s-a clătinat. Cu vremea, prin credința și nevoința lui, a sfințit locul, alungând duhurile necurate și zidind acolo o biserică în cinstea sfinților mucenici, în locul unde mai înainte se aduceau jertfe idolilor.
A primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, vindecând bolile oamenilor și ale animalelor și aducând mulți la credința cea adevărată. A mărturisit cu curaj dreapta credință, apărând cinstirea sfintelor icoane, și pentru aceasta a pătimit din partea iconoclaștilor. La adânci bătrânețe s-a dus la Dumnezeu, ca un pustnic și pătimitor care pentru sfânta icoană s-a nevoit până la sânge.