TĂIEREA ÎMPREJUR CEA DUPĂ TRUP A DOMNULUI
În această zi, la opt zile de la Nașterea cea din Sfânta Fecioară, Biserica prăznuiește Tăierea împrejur cea după trup a Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
De la Sfinții Părinți a venit rânduiala de a marca acest moment ca praznic împărătesc, iar temeiul ei stă nu în ritualul în sine, ci în semnificația lui adâncă. Pruncul Iisus a primit tăierea împrejur ca să înlăture rânduiala trupească a Legii Vechi și să pună în loc tăierea împrejur cea după Duh, cea nefăcută de mână omenească.
Părinții au arătat două pricini pentru care Domnul a binevoit să primească aceasta. Mai întâi, ca să astupe gurile ereticilor care îndrăzneau a zice că n-a luat trup adevărat, ci că S-a arătat doar ca o nălucire. Dar dacă n-ar fi luat trup cu adevărat, cum S-ar fi tăiat împrejur? Al doilea, ca să astupe clevetirile iudeilor celor neînțelegători, care Îl învinuiau că strică Legea și nu o păzește.
Astfel, Cel ce a venit să împlinească Legea și nu să o strice S-a supus de bunăvoie, la opt zile de la naștere, ritualului rânduit de la Avraam, arătând că S-a născut cu adevărat în trup omenesc. Și tot atunci I s-a dat numele Iisus, adus din cer de Arhanghelul Gavriil mai înainte de zămislire, înainte ca Fecioara să fi rostit "Iată roaba Domnului."
Sfântul Apostol Pavel lămurește că în Hristos tăierea împrejur cea trupească s-a preschimbat în tăiere împrejur duhovnicească, ce începe prin Botez. Ceea ce fusese semn al legământului cu poporul lui Israel dobândește acum înțelesul său desăvârșit: nu tăierea cărnii mântuiește, ci înnoirea lăuntrică a omului, lepădarea de poftele trupului și îmbrăcarea în Hristos.
Tropar, glasul 1: Cel Ce șezi pe Scaunul cel în chipul focului, întru cele de sus, împreună cu Părintele Cel fără de început și cu Dumnezeiescul Duh, ai binevoit a Te naște pe pământ din Fecioară, Maica Ta, care nu știe de bărbat, Mântuitorule Iisuse. Pentru aceasta ai și fost tăiat împrejur a opta zi ca un Om. Slavă Sfatului Tău Celui Preabun; Slavă rânduielii Tale; Slavă smereniei Tale, Unule Iubitorule de oameni.
SF. IER. VASILE CEL MARE
Sfântul Vasile cel Mare a fost un mare Sfânt Părinte al Bisericii Răsăritene, arhiepiscop al Cezareei Capadociei, teolog și autor de scrieri ascetice. Este unul din Sfinții Trei Ierarhi, împreună cu Ioan Gură de Aur și Grigorie Teologul.
Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în jurul anului 330, în Pont, în Capadocia, dintr-o familie binecredincioasă și înstărită. Tatăl său, Vasile cel Bătrân, era vestit dascăl de retorică în Neocezareea, iar mama sa se numea Emilia. Bunica sa dinspre tată, Macrina cea Bătrână, primise credința prin propovăduirea Sfântului Grigorie Taumaturgul și mărturisise pe Hristos împreună cu soțul ei în vremea prigonirilor lui Maximian Daia.
Iubitor de carte și înzestrat cu o minte ageră, Vasile a studiat la Cezareea, la Constantinopol și la Atena, unde a legat prietenie trainică cu Grigorie de Nazianz. La Atena s-a remarcat prin cunoștințe adânci în filosofie, retorică, astronomie, geometrie și medicină, covârșindu-i pe mulți dintre dascălii și colegii lui. Întors în patrie, s-a retras în pustia Pontului, unde, împreună cu Sfântul Grigorie, a adunat monahi și a pus bazele vieții de obște, îmbinând rugăciunea cu munca și studiul Scripturii. Tot atunci, el și Sfântul Grigorie au alcătuit prima colecție de texte ascetice din istoria monahismului, Filocalia, cu texte alese din opera lui Origen.
Silit de nevoile Bisericii tulburate de eretici, a ieșit din pustie și a venit în Cezareea, unde a lucrat neobosit cu cuvântul și cu scrisul, curățind dreapta credință de eresuri. În anul 370 a fost ales arhiepiscop al Cezareei Capadociei, intrând astfel într-o vreme de mari primejdii pentru Biserică. Împăratul Valens căzuse în erezia ariană și prigonea pe dreptcredincioși. Vasile a dus o luptă aprigă pentru apărarea dogmei Sfintei Treimi, îndrăznind să mustre față în față chiar pe împăratul Valens, fără ca amenințările acestuia să îl clintească.
Dincolo de lupta dogmatică, Sfântul Vasile a lăsat o urmă adâncă prin lucrarea sa socială. A întemeiat pe lângă Biserică un întreg ansamblu de așezăminte, cunoscut sub numele de Vasiliada, ce cuprindea spitale, azile pentru bătrâni, leprozeriu, orfelinat, cantină pentru cei flămânzi, case pentru adăpostul străinilor și școli pentru tineri. A rânduit de asemenea viața monahală prin regulile pe care le-a alcătuit, reguli care mai târziu au ajuns cunoscute și în Apus, Sfântul Benedict inspirându-se din ele la scrierea propriilor sale rânduieli.
A trecut la Domnul în ziua de 1 ianuarie 379, la vârsta de aproape 49 de ani, trupul slăbit de boală și de asprimea vieții ascetice. La înmormântarea lui au venit creștini, iudei și păgâni deopotrivă, ca semn al dragostei pe care o câștigase de la toți prin slujirea sa. Ne-au rămas de la el Liturghia care îi poartă numele, Molitfele, Regulile monahale și scrieri dogmatice de mare însemnătate.
Tropar, glasul 1: În tot pământul s-a răspândit vestirea ta, că acela a primit cuvântul tău, prin care, cu Dumnezeiască cuviință ai învățat, firea celor în ființă ai lămurit și ai pus rânduială în obiceiurile oamenilor. Părinte cuvioase, preoție împărătească, roagă pe Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.
Sfânta Emilia, mama Sfântului Vasile
Sfânta Emilia este pomenită în aceeași zi cu fiul ei cel mare, Vasile. S-a născut în Cezareea Capadociei, în primele decenii ale veacului al IV-lea, dintr-o familie înstărită. Tatăl ei a pătimit moarte mucenicească sub împăratul Liciniu, lăsând-o orfană de timpuriu.
Crescând fără ocrotire părintească, Emilia dorea să trăiască în feciorie, dar se temea că, rămânând singură, va cădea pradă silniciei vreunuia dintre cei ce o urmăreau, căci mulți o căutau de soție. De aceea s-a căsătorit cu Vasile, dascăl vestit și om profund evlavios. Sfântul Grigorie Teologul a scris că această căsătorie s-a întemeiat nu atât pe cele trupești, cât pe o luptă comună pentru virtute. Au primit la ei pe săraci și pe străini și au dăruit mult din averea lor pentru milostenie.
Dumnezeu a binecuvântat această familie cu zece prunci. Cinci dintre aceștia au fost ridicați de Biserică la cinstea sfinților: Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei; Grigorie, episcopul Nyssei; Petru, episcopul Sevastiei; Macrina cea Tânără și Teosevia. Un alt fiu, Navcratie, a îmbrăcat haina monahală, trecând la Domnul la 27 de ani.
Viața Emiliei a fost brăzdată de încercări grele. A rămas orfană de mică, iar mai apoi a îndurat boala grea a fiului ei Vasile, care bolnăvise aproape de moarte în copilărie. Fiul Grigorie povestește că tatăl lor a văzut în vis pe Domnul, Care i-a grăit: "Mergi, fiul tău trăiește", și că rugăciunile părinților au fost ascultate. Cea mai grea lovitură a venit la scurtă vreme după nașterea celui de-al zecelea copil, Petru, când soțul ei a trecut la cele veșnice, lăsând-o văduvă cu nouă prunci de crescut. Și-a îndreptat atunci toată nădejdea spre Dumnezeu și a purtat singură grija creșterii tuturor copiilor.
La bătrânețe a petrecut alături de fiica sa Macrina, întrecându-se una cu alta în nevoință. Sfântul Grigorie al Nyssei scria despre acea vreme că mama slujea nevoilor duhovnicești ale fiicei, iar fiica lua asupra ei nevoile trupești ale mamei. Împreună au preschimbat moșia familiei într-o obște monahicească. Ajunsă la adânci bătrânețe, Sfânta Emilia și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului, la 8 mai 375, și a fost înmormântată lângă soțul ei.