Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic
Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic au trăit în ținutul Iliricului și al Dunării de mijloc, pe vremea persecuțiilor declanșate de împăratul Liciniu (308-324). Ermil era diacon al Bisericii, iar Stratonic era prietenul lui apropiat, la fel creștin.
Când prigonitorii l-au prins pe Ermil și l-au adus înaintea împăratului, el a mărturisit cu îndrăzneală credința în Hristos, fără a se înfricoșa de amenințări. A fost bătut cumplit cu toiege de aramă peste față. Stratonic, aflat de față, plângea de durere văzând suferința prietenului său. Prigonitorii, observând lacrimile lui, au înțeles că și el este de același gând cu Ermil. Chemat înaintea împăratului și întrebat dacă este creștin, Stratonic a mărturisit fără șovăire că da. A început să fie bătut și el, iar în chinuri îl chema pe Ermil: "Roagă-te lui Hristos pentru mine, să îmi dea putere să îmi păstrez credința tare și nemișcată." Ermil îl întărea, iar cei doi, legați prin credință mai mult decât frații după trup, au răbdat împreună toate chinurile.
Dumnezeu l-a întărit pe Ermil printr-un glas din ceruri care i-a grăit că după trei zile va fi izbăvit din primejdii. Acest lucru s-a și împlinit, căci în ziua a treia au primit amândoi cununa muceniciei prin înec în apele Dunării, undeva în apropierea cetății Singidunum, Belgradul de astăzi, în anul 314. Trei zile mai târziu, creștinii din parte locului le-au găsit trupurile la malul apei și le-au pus laolaltă într-un singur sicriu, ca, după cum prietenia și credința îi unise în viață, să fie pomeniți împreună în vecie.
Tropar, glasul 2: Mucenicii Tăi, Doamne, Ermil și Stratonic, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioasele îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfântul Ierarh Iacob, Episcopul din Nisibe
Sfântul Ierarh Iacob s-a născut și a crescut în cetatea Nisibei, din Mesopotamia. Iubind liniștea și viața retrasă, s-a retras în munți, supunându-se cu vitejie asprimii pustiei: vara îl ardea soarele în câmpul deschis, iarna îl chinuiau gerul și înghețul. Se hrănea cu ierburi sălbatice, bea apă cu măsură și nu purta altă haină decât un biet acoperământ. Omorând astfel trupul, i se înmulțea îndrăzneala față de Dumnezeu, Care îi dăruia tot ce cerea; a primit darul înainte-vederii și al facerii de minuni.
Venind odată în cetatea Nisibei să vadă cum propășeste credința creștinilor de acolo, a fost ales și înscăunat episcop al cetății. A participat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea în anul 325, luptând împotriva ereziei lui Arie alături de ceilalți Sfinți Părinți.
Odată, cetatea Nisibei a fost atacată de armatele persane. Sfântul Iacob a luat prapoții și Sfânta Cruce și a pornit în procesiune spre zidurile cetății. Prin rugăciunile lui, mulțime de țânțari și de viespi au năvălit asupra cailor și elefanților persani, silindu-i pe aceștia să se întoarcă din cale. Cetatea a fost astfel apărată, spre uimirea tuturor. A trecut la Domnul în jurul anului 350, lăsând amintirea unui ierarh îmbunătățit, cu viață deopotrivă pustnicească și arhierească.
Tropar, glasul 4: Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării, te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Iacob, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.