Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel
Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip sunt cei mai vechi sfinți cu moaște pe teritoriul României și printre primii martiri creștini ai Dobrogei. Ei fac parte din soborul celor treizeci și șase de mucenici care au pătimit pentru Hristos în cetatea Noviodunum (astăzi Isaccea), în Dobrogea, la sfârșitul veacului al III-lea și începutul celui de al IV-lea. Se crede că erau ostași în armata romană din garnizoana danubiană. Pentru credința lor în Hristos au fost osândiți la moarte prin tăierea cu sabia. Data exactă a muceniciei și locul precis al martirizării nu sunt pe deplin cunoscute: sinaxarele îi pomenesc pe la vremea împăratului Dioclețian și Maximian (284-305), dar alți cercetători situează pătimirea lor fie în vremea lui Liciniu (319-324), fie în vremea lui Iulian Apostatul (361-363), fie sub regele got Athanaric (370-372).
Trupurile lor au fost luate de creștinii dobrogeni și depuse cu evlavie într-o criptă, numită "martirion," în actuala localitate Niculițel, din județul Tulcea. Deasupra acestei cripte s-a ridicat în veacul al IV-lea o basilică creștină, care a fost reînnoită în veacul al XIII-lea. Războaiele și prăbușirea bastioanelor au acoperit treptat locul cu moloz și praf, știrea lui pierzându-se.
Cu voia lui Dumnezeu, în septembrie 1971, ploile abundente au umflat pârâul Niculițel, care a inundat zona și a scos la lumină o criptă sub temelia vechii biserici, conținând, într-un sicriu comun, moaștele celor patru sfinți mucenici. Pe peretele interior al criptei era scris în greacă "Martyres tou Hristou" (Mucenicii lui Hristos), iar pe peretele opus se aflau numele: "Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos." Cripta, unică în România și în sud-estul Europei, atestă continuitatea vieții creștine pe meleagurile Dobrogei din primele veacuri. Moaștele celor patru sfinți au fost așezate în racle de lemn și depuse spre închinare în Mănăstirea Cocoș din apropierea Niculițelului, unde se găsesc și astăzi, zi de prăznuire rămânând 4 iunie.
Tropar, glasul 4: Mucenicii Tăi, Doamne, Zotic, Atal, Camasie și Filip, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au luat de la Tine, Dumnezeul nostru; că având tăria Ta, pe chinuitori au surpat; zdrobit-au și ale diavolilor neputincioasele îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, mântuiește sufletele noastre.
Sfântul Ierarh Mitrofan, arhiepiscopul Constantinopolului
Sfântul Ierarh Mitrofan a trăit pe vremea marelui Constantin, întâiul împărat creștin al Romei. Tatăl lui, Dometie, era frate cu împăratul Prov (276-282) al Romei, deci Mitrofan era de neam imperial. Dometie, înțelegând rătăcirea idolilor și adevărul credinței creștine, a lăsat Roma și a venit cu fiii săi Prov și Mitrofan la Vizantia, unde au primit Botezul. Acolo, văzând sfințenia episcopului Tit al cetății, Mitrofan a intrat în clerui Bisericii. La moartea lui Tit, tatăl Mitrofan, Dometie, a luat scaunul episcopal; după el a urmat fiul Prov, care a păstorit zece ani; în cele din urmă s-a suit la scaun Mitrofan însuși, fratele lui Prov.
Când marele Constantin a ales Vizantia ca noua capitală a imperiului și a întemeiat Constantinopolul, l-a găsit acolo pe Mitrofan, episcopul cetății vechi. Impresionat de sfințenia și de înțelepciunea lui, împăratul a hotărât să ridice Bizanțul la rangul de Patriarhie, cu Mitrofan ca întâi-ierarh. Sfântul Mitrofan a fost cel dintâi arhiepiscop al Constantinopolului, primind acest rang odată cu ctitorirea noii capitale în 330.
La Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), Mitrofan nu a putut participa personal din cauza bătrâneții și a bolii, dar a trimis în locul lui pe preotul Alexandru, care a reprezentat cu cinste scaunul Bizanțului. Mitrofan a trăit o viață de o sută șaptesprezece ani și a trecut la Dumnezeu pe 4 iunie 326, proorocind înainte de moarte că Alexandru îi va urma la scaun. El a rămas în conștiința Bisericii ca întemeietorul patriarhiei Constantinopolului și înainte-mergătorul marilor patriarhi ortodocși.
Tropar, glasul 4: Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Mitrofan, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sfintele Mironosițe Maria și Marta, surorile Dreptului Lazăr
Sfintele Maria și Marta erau surorile Dreptului Lazăr din Betania, sat aflat la câțiva kilometri de Ierusalim. Cele trei erau legați de Mântuitorul Iisus Hristos prin una dintre cele mai profunde prietenii consemnate în Sfânta Scriptură: "Iisus iubea pe Marta și pe sora ei și pe Lazăr" (Ioan 11, 5).
Marta era mai în vârstă și mai practică, Maria mai contemplativă. Când Hristos a venit în casa lor, Marta slujea cu sârguință, pregătind masa, în timp ce Maria a șezut la picioarele lui Iisus, ascultând cuvintele Lui. Marta s-a plâns că sora ei a lăsat-o singură. Iisus a răspuns cu blândețe că Maria a ales "partea cea bună, care nu se va lua de la ea," devenind astfel arhetipul a două căi duhovnicești: viața activă și viața contemplativă, amândouă bune, cea din urmă socotită totuși de Hristos ca mai înaltă.
La moartea fratelui lor Lazăr, ambele surori au trimis veste lui Iisus: "Doamne, iată cel pe care îl iubești este bolnav." Când Iisus a venit la mormânt, Marta a alergat prima înaintea Lui și a mărturisit: "Doamne, de ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar și acum știu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îți va da." Iisus a întrebat-o: "Crezi că va învia?" Marta a răspuns: "Cred că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce vine în lume," una dintre cele mai înalte mărturisiri de credință din Evanghelie. Și Iisus l-a înviat pe Lazăr din morți.
Ambele surori au fost prezente la Răstignire, la Îngropare și la Învierea Mântuitorului. Au însoțit pe fratele lor Lazăr în propovăduirea Evangheliei după Înălțarea Dommnului, rămânând alături de el până la sfârșitul vieții lor.