Sfântul Prooroc Ieremia
Sfântul Prooroc Ieremia s-a născut în Anatot, cetatea preoților din seminția lui Veniamin, la câțiva kilometri de Ierusalim, din Helchia, mare preot. Dumnezeu l-a ales și l-a sfințit prooroc încă din pântecele maicii sale, după cum însuși Domnul i-a spus la chemarea lui: "Mai înainte de a te zămisli în pântece te-am cunoscut, și mai înainte de a ieși din pântece te-am sfințit și te-am pus prooroc între neamuri." Ieremia s-a împotrivit la început, zicând: "Stăpâne Doamne, iată nu știu să grăiesc, căci eu sunt prunc." Dar Domnul i-a pus cuvântul Său în gură și i-a arătat prin toiagul cel de nuc și prin căldarea care ardea dedesubt ce pătimiri se pregăteau pentru poporul care se depărtase de El.
A proorocit din vârstă copilărească, în zilele regilor Iosia, Ioachim, Iehonia și Sedechia, un răstimp de patruzeci de ani, într-o vreme cumplită în care Israel se cufundase în idolatrie. Idolii stăteau nu numai pe dealuri și prin văi, ci chiar în Ierusalim, lângă templul lui Solomon, și li se aduceau jertfe. Ieremia propovăduia pocăința cu lacrimi și cu strigăt, pentru care i s-a dat supranumele de prooroc al lacrimilor. A scris Cărțile Plângerilor, una din compozițiile cele mai sfâșietoare ale Vechiului Testament, bocind dărâmarea Ierusalimului și robia babilonică.
A suferit ocări, bătăi și întemniță din partea preoților, a prorocilor mincinoși și a dregătorilor care nu voiau să audă cuvântul lui Dumnezeu. A fost aruncat în groapă cu noroiu de unde a fost scos de un slujitor etiopian. Când Nabucodonosor a cucerit Ierusalimul, în 587 î.Hr., și a dus poporul în robie, Ieremia a rămas în Iudeea. A prorocit căderea idolilor Egiptului și venirea Fecioarei cu Pruncul în Egipt, minune care i-a făcut pe egiptenii din Memphis să cinstească de atunci înainte o fecioară cu un prunc în brațe, așteptând împlinirea tainei. A murit ucis cu pietre de iudei. Tradiția spune că Alexandru cel Mare a poruncit aducerea moaștelor lui la Alexandria.
Tropar, glasul 2: A Proorocului Tău, Doamne, Ieremia, pomenire prăznuind, printr-însul Te rugăm, mântuiește sufletele noastre.
Sfinții Cuvioși Mucenici Eftimie, Ignatie și Acachie
Sfinții Cuvioși Mucenici Eftimie, Ignatie și Acachie sunt trei noi mucenici din veacul al XIX-lea, legați de duhul Sfântului Munte Athos, prăznuiți împreună la 1 mai, ziua muceniciei lui Acachie.
Sfântul Eftimie s-a născut în satul Dimițiana din Peloponez, Grecia. Copil botezat și crescut în credința creștină, a ajuns în România, unde a căzut în desfrânare și, îndemnat de duhul necurat, s-a lepădat de Hristos trecând la islam. Mustrarea de conștiință l-a lovit imediat. S-a întors la dreapta credință și a mers la Sfântul Munte Athos, unde s-a tuns monah. Urmând îndrumarea părintelui duhovnicesc, a mers la Constantinopol, a pătruns înaintea Marelui Vizir și a mărturisit cu glas tare credința creștină, respingând islamul. După chinuri și torturi îndelungate a fost decapitat în Duminica Floriilor, pe 22 martie 1814.
Sfântul Ignatie s-a născut în Eski Zagora, Bulgaria (Zagora Veche). La botez s-a chemat Ioan. A intrat în mănăstirea Rila, unde a viețuit o vreme alături de un bătrân duhovnicesc. Din pricina demonului mâniei, a căzut în greșeală față de bătrânul său și a plecat din mănăstire. Într-o perioadă de lupte între turci și sârbi, tatăl i-a fost ucis, iar mama și surorile sale au fost silite să primească islamul. Căutând să se ascundă, a ajuns la București, unde l-a cunoscut pe viitorul mucenic Eftimie. Mai târziu s-a întors pe Sfântul Munte, s-a pocăit, a primit chipul monahal cu numele Ignatie și, aprins de dorința de a-L mărturisi pe Hristos, s-a dus la Constantinopol. Acolo a mărturisit public că este creștin și că se întoarce de la islam. A fost ucis prin sugrumare pe 8 octombrie 1814.
Sfântul Acachie s-a născut la Neohorion, lângă Tesalonic. Cioban de mic, a fost luat de la familia sa de un stăpân muslim care l-a crescut în credința lui Mahomed. Reîntâlnindu-și mama, o femeie săracă și iubitoare de Hristos, aceasta l-a îndemnat cu lacrimi să se întoarcă la Hristos. A mers pe Sfântul Munte, la Mănăstirea Hilandar, unde s-a spovedit, a primit Mirungerea și s-a tuns monah cu numele Acachie. Aflând despre mucenicia lui Eftimie și Ignatie, s-a aprins de dorința de a le urma pilda, văzând în mucenicie chipul cel mai înalt al pocăinței pentru lepădare. Mama sa l-a întărit: "Așa cum de bună voia ta te-ai lepădat de Domnul, așa acum trebuie tot de bună voia ta să iei asupra-ți cu curaj mucenicia pentru El." Cu binecuvântarea Părinților athoniți, Acachie a mers la Constantinopol, a mărturisit credința creștină și a primit moartea prin decapitare pe 1 mai 1816. Capul său sfânt se păstrează la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Sfântul Munte. Moaștele celor trei sfinți se află astăzi și la Mănăstirea Neamț din România.
Sfânta Tamara, regina Georgiei
Sfânta Tamara s-a născut pe la anul 1166, fiică a regelui George al III-lea și a reginei Burdukhan a Georgiei, coborâtoare din vechea dinastie a Bagrationizilor și strănepoată a marelui rege David Ctitorul, cel care înnoise viața creștină în întreaga țară. Neavând moștenitor de parte bărbătească, regele George a hotărât să împartă tronul cu fiica sa încă de tânără, iar la moartea lui, în 1184, nobilimea Georgiei a recunoscut-o pe Tamara drept singura stăpânitoare a țării, încoronând-o la optsprezece ani. Poporul georgian avea să o numească nu regină, ci "rege", cinstind astfel în chip cu totul aparte înțelepciunea și tăria cu care a condus.
Domnia Tamarei a fost socotită vârsta de aur a Georgiei creștine. A restaurat rânduiala vieții bisericești, întărind legătura dintre Biserică și stat, și a purtat lupte grele pentru apărarea hotarelor țării împotriva năvălirilor turcești și musulmane, obținând biruințe însemnate la Șamkori și la Basiani. Când un sultan din lumea musulmană i-a cerut să se convertească la islam, spre a-i cruța țara, regina a răspuns cu tărie că nu în puterea oștilor își punea nădejdea, ci în mâna lui Dumnezeu și în ajutorul Sfintei Cruci, iar biruința care a urmat curând a fost primită de întreaga lume creștină ca un semn al ocrotirii dumnezeiești asupra Georgiei.
Sub domnia ei s-au ridicat numeroase biserici și mănăstiri, nu doar în Georgia, ci și în Palestina, în Cipru, la Muntele Sinai, în Grecia, la Muntele Athos și chiar pe teritoriul de astăzi al României, iar în vremea ei a fost desființată pedeapsa cu moartea și orice formă de tortură trupească. Deși purta pe umeri greutatea unei domnii întinse, Tamara a dus în taină o viață aproape monahală, ostenindu-se în post, în rugăciune neîncetată și în metanii, dormind puțin și pe pat de piatră, aspră viețuire ce i-a șubrezit în cele din urmă sănătatea. A murit spre sfârșitul vieții sale în deplină smerenie, lăsând cu limbă de moarte să fie înmormântată în taină, astfel încât nimeni să nu cunoască locul adevărat al mormântului ei, ca faima ei să nu întunece dorința de smerenie cu care și-a încheiat viața pământească. Locul unde odihnesc osemintele ei a rămas până astăzi necunoscut, unii așezându-l la mănăstirea Ghelati din Georgia, alții la Mănăstirea Sfintei Cruci din Ierusalim.
Sfânta Cuvioasă Isidora, cea nebună pentru Hristos
Sfânta Cuvioasă Isidora a trăit în veacul al IV-lea, în Mănăstirea Tabena sau a Tabenisioților din Egipt, o mare mănăstire de maici în care viețuiau aproape patru sute de femei. Viața ei ne este cunoscută prin relatarea lui Paladie, episcopul Helenopolei, din a sa "Istorie lausiacă", una din capodoperele literaturii ascetice răsăritene.
Isidora și-a ales calea cea mai aspră a smereniei: nebunia pentru Hristos. Se prefăcea a fi nebună și îndrăcită, pentru ca nimeni să nu o laude și să nu știe ce comoară de fapte bune ascundea în inima ei. Toate celelalte maici o disprețuiau și o batjocoreau: una îi arunca apă în spate, alta o lovea cu pumni, alta își sufla nasul în ea, alta îi punea muștar în nas; nici una nu voia să mănânce cu ea. Isidora nu se supăra niciodată, nu spunea un cuvânt de ocară nimănui și nu cârtea împotriva lui Dumnezeu. Rămânând la bucătărie, făcea acolo toate treburile cele mai grele și mai murdare și era ștergarul tuturor. Dacă uneori mai lua câte ceva de mâncare, nu se așeza niciodată la masă, ci se mulțumea cu fărâmiturile ce rămâneau sau cu spălăturile din oale. Pe cap nu purta culion monahal, ci o cârpă zdrențăroasă, iar în picioare mergea desculță.
Dumnezeu a ales să arate tuturor ce comoară ascunsă locuia în această "nebună." Sfântului Cuvios Pitirim, pustnic cu viață îmbunătățită, un înger i s-a arătat în vedenie și i-a spus că în Mănăstirea Tabena trăiește o maică a cărei inimă este mult mai aproape de Dumnezeu decât a lui Pitirim, cu toată nevoința sa. Pitirim a mers la mănăstire și a cerut să vadă toate viețuitoarele. Toate au venit, dar Isidora lipsea, căci surorile o uitaseră, neluând-o în seamă. La stăruința lui Pitirim au adus-o cu sila, căci se împotrivea să se arate. Când a văzut-o, Pitirim a căzut la picioarele ei, cerând binecuvântare. Surorile s-au mirat: "Avvo, nu te înjosi tu pe tine, care ești bărbat mare și sfânt, căzând la picioarele acestei nebune?" El le-a răspuns: "Voi sunteți nebune. Aceasta este mai bună decât mine; ea este Amma voastră, maica voastră duhovnicească. Și mă rog lui Dumnezeu să mă afle vrednic de ea în ziua judecății."
Auzind acestea, toate maicile au căzut la picioarele lui Pitirim, mărturisindu-și cu lacrimi toate batjocurile pe care i le făcuseră. El s-a rugat pentru ele împreună cu Isidora. Dar sfânta, nesuferind slava și cinstea ce i se aducea acum de la toată frățimea, a ieșit din mănăstire după câteva zile și nimeni nu a mai știut unde s-a dus și cum a sfârșit, păzind până la capăt taina smereniei ei.
Tropar, glasul 8: Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; și lucrând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Maică Isidora, duhul tău.