Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei
Sfântul Ierarh Iacob Putneanul s-a născut pe 20 ianuarie 1719 într-o familie dreptcredincioasă din Bucovina. Chemat de Dumnezeu din fragedă pruncie, a intrat în viața monahală la numai doisprezece ani, la Mănăstirea Putna, ctitoria Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, care rămăsese un centru duhovnicesc și cultural al Moldovei. Formarea sa a fost legată strâns de obștea Putnei și a Sihăstriei Putnei, dar și de Mitropolitul Antonie al Moldovei (1730-1740), ucenic al căruia a ajuns să fie, același mitropolit care l-a convins pe viitorul Sfânt Paisie Velicicovski să vină în Moldova pentru a se forma duhovnicește.
S-a remarcat printre monahii de la Putna prin înțelepciune mai presus de vârstă și viață aleasă. A fost hirotonit preot și a ajuns egumen al Mănăstirii Putna. În 1744 a fost ales episcop de Rădăuți, iar în 1750 a urcat pe scaunul mitropolitan al Moldovei, pe care l-a păstorit cu curaj și dragoste până în 1760, când a fost silit să abdice din cauza presiunilor politice fanariote.
Ca mitropolit, Iacob Putneanul a dus o luptă neobosită pentru apărarea poporului moldovean față de asupririle fanariote. Împreună cu ceilalți ierarhi și cu boierimea Moldovei, a reușit desființarea "vădrăritului" în 1756 și a "văcăritului" în 1757, biruri împovărătoare care stoarceau ultimele puteri ale oamenilor simpli, legând cu blestem pe voievozii țării să nu mai revie la aceste sarcini. În 1758, când tătarii au năvălit în Moldova și au pustiit unsprezece din cele optsprezece ținuturi, Mitropolitul Iacob, ca un adevărat ocrotitor al poporului, s-a dus personal la hanul tătarilor și a cerut cu curaj încetarea prădăciunilor. Și-a pus sufletul pentru turma sa ca un bun păstor.
S-a îngrijit de cultura moldovenilor cu aceeași ardoare: împreună cu arhimandritul Vartolomei Măzăreanu a întemeiat, prin 1774, o "școală duhovnicească" cu program asemănător celui de la Kiev. A tipărit la Iași primul Abecedar românesc din Moldova, în 1755. A înnoit Mănăstirea Putna, ridicând-o iarăși la strălucire. A trecut la Dumnezeu pe 15 mai 1778, la Mănăstirea Putna, unde este îngropat.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât trecerea lui în rândul sfinților în ședința din 6-7 iunie 2016, cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna. Proclamarea solemnă a canonizării a avut loc la 14 mai 2017 la Mănăstirea Putna, în prezența Preafericitului Patriarh Daniel.
Tropar: Grija cea lumească lepădând și viața pustnicească trăind, ca un bun păstor turma cea cuvântătoare a Moldovei ai păzit; pentru aceasta cu îngerii în ceruri te veselești, Sfinte Ierarhe Iacob, Arhiereul lui Hristos, roagă-te pentru sufletele noastre.
Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare
Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare s-a născut în jurul anului 292 în Tebaida de Jos din Egipt, dintr-o familie de păgâni înstăriți. Din copilărie, sufletul lui era diferit de ceilalți: când a mers cu părinții la templul idolilor, cel care slujea acolo l-a văzut și a strigat să-l scoată afară pe "vrăjmașul zeilor," simțind în copil o putere nevăzută împotrivă. A primit o educație filozofică și literară aleasă.
La vârsta de douăzeci de ani a fost înrolat cu forța în armata imperială romană. Purtat prin Egipt cu oastea, a ajuns în Teba, unde a cunoscut pentru prima oară creștini închiși în temniță. Văzând bunătatea și iubirea lor față de toți, s-a rugat în acea noapte Dumnezeului lor, promițând că dacă va scăpa, va sluji oamenilor toată viața. A scăpat și și-a ținut promisiunea: a mers la Khenoboskion, a primit cateheza și Sfântul Botez. Din acel moment și-a dat toată inima lui Dumnezeu.
A intrat ucenic la pustnicul Palamon, un nevoitor sever care practica privegheri de toată noaptea, post aspru, muncă trupească și rugăciune neîncetată. Pahomie l-a imitat cu ardoare, timp de zece ani. Dar Pahomie înțelegea că această cale solitară și extrem de aspră nu era accesibilă tuturor și că monahii neexperimentați, trăind singuri, riscau să nu-și formeze caracterul altruist și dragostea față de aproapele.
Atunci a venit descoperirea: un înger i s-a înfățișat în Tabenisi, pe malul Nilului, îmbrăcat în rasă de schimonah, și i-a dat o tăblița cu pravila unei mănăstiri de viață de obște, zicând: "Aceasta este voia lui Dumnezeu: să-i slujiești omului și prin el lui Dumnezeu." Pahomie a construit chilii în Tabenisi și a strâns frați în jurul său. Monahii trăiau împreună, mâncau la masă comună, lucrau cot la cot la nevoile obștii și se rugau laolaltă la ore rânduite, dar aveau și chilii proprii pentru rugăciunea personală. Regula sa cerea ascultare desăvârșită față de stareț, muncă, rugăciune, post și înfrânarea de la gânduri rele.
Obștea a crescut atât de mult, încât Pahomie a fost nevoit să întemeieze alte mănăstiri, în total unsprezece mănăstiri de bărbați și două de femei. La moartea sa, numărul ucenicilor trecuse de șapte mii. Regula lui Pahomie a influențat decisiv monahismul din Palestina, Siria, Asia Mică și Europa apuseană, prin Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Benedict de Nursia. Este cinstit ca "întemeietorul monahismului de obște" sau cenobitic. Dacă Sfântul Antonie cel Mare este părintele monahismului pustnicesc, Pahomie este părintele monahismului comunitar. A trecut la Dumnezeu pe 9 mai 346, de ciumă, odată cu mai mulți monahi din obștile sale, și este pomenit la 15 mai.
Tropar, glasul 8: Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Pahomie, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.