Sfânta Cuvioasă Mavra de pe Ceahlău
Sfânta Cuvioasă Mavra de pe Ceahlău a trăit la sfârșitul veacului al XVII-lea și în prima parte a celui al XVIII-lea, pe meleagurile Bistriței moldovene, în umbra Muntelui Ceahlău, acel munte sfânt al Moldovei pe care sihaștrii îl numeau "Olimpul Daciei." Primind la botez numele Maria, a crescut într-un sat de pe Valea Bistriței, în familie evlavioasă, în apropierea duhului isihast al celor ce se rugau pe Ceahlău. Din fragedă tinerețe a auzit toaca de pe vârful muntelui, care chema pustnicii la slujbă de Schimbarea la Față, și sufletul ei s-a aprins de dorul lui Dumnezeu.
La vârsta la care lumea o chema spre căsătorie, Maria a ales altă nuntă: a mers să devină mireasă a lui Hristos la Schitul Silvestru, în sihăstria numită "Schitișor", de la poalele Ceahlăului. Acolo a primit tunderea în schima monahală cu numele Mavra. Nevoindu-se cu ardoare în rugăciune, post și trezvie, după un timp s-a retras, în căutare de și mai multă liniște, într-o chilie izolată, unde și-a dus viața în singurătate și rugăciune neîncetată. O căprioară credincioasă o însoțea pretutindeni, semn al blândeții și al harului ei.
În "Poiana Maicilor," alături de ucenicele care s-au adunat în jurul ei, a întemeiat o mică și tainică așezare pustnicească. Spre sfârșitul vieții s-a retras și mai sus, la Ponoare, sub vârful Ceahlăului, unde tăcerea și înălțimea muntelui o apropia de Dumnezeu. Înainte de a trece la Dumnezeu, le-a spus ucenicelor: "Eu, mult păcătoasa și nevrednica, nu cutez să mulțumesc Atotțiitorului că S-a milostivit spre mine și m-a miluit până în ceasul de acum. Am petrecut în acest loc minunat și sfânt; am văzut de aici măreția creației lui Dumnezeu." A adormit în pace, a fost îngropată în "Poiana Maicilor," iar moaștele ei au rămas tainic ascunse în acel loc sfânt. Minunile sale au curs din viață și au continuat după moarte, păstrate în memoria vie a credincioșilor din Neamț și din tot Nordul Moldovei timp de două secole, transmise din gură în gură, până când au început să fie consemnate în sinaxare și paterice românești.
A fost canonizată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința din 1 iulie 2025, cu titulatura "Sfânta Cuvioasă Mavra de pe Ceahlău" și ziua de prăznuire la 4 mai. Proclamarea generală a canonizării s-a făcut la Catedrala Patriarhală la 6 februarie 2026, iar proclamarea locală la Mănăstirea Durău din județul Neamț pe 4 mai 2026.
Tropar: În pustia Ceahlăului nevoindu-te și luminându-te harul dumnezeiescului Duh, ca o făclie în sfeșnic te-ai arătat, Sfântă Mavra, strălucind cu mulțimea de virtuți și darul povățuirii; deci, la Hristos mijlocește totdeauna mântuire pentru noi.
Sfânta Muceniță Pelaghia din Tars
Sfânta Muceniță Pelaghia a trăit în cetatea Tarsului Ciliciei la sfârșitul veacului al III-lea, pe vremea împăratului Dioclețian. Provenea dintr-o familie de nobili cu stare, era orfană de tată, de o frumusețe deosebită și cu purtări alese. Atrasă de dreapta credință, sufletul ei s-a deschis spre Hristos și a hotărât să se păstreze fecioară, închinându-și viața lui Dumnezeu.
Fiul adoptiv al lui Dioclețian, văzând-o și îndrăgostindu-se de ea, a cerut-o în căsătorie. Pelaghia a refuzat. Îndrăgostitul a stăruit în felurite chipuri, dar ea a rămas neclintită. Între timp, dorind să primească Botezul, s-a îmbrăcat în haine de sărbătoare și, sub pretextul de a merge la un prieten al familiei, a pornit să-l caute pe episcopul Linus, care se ascundea de prigonitori în pădurile din jur. L-a găsit, acesta a botezat-o, iar dintr-o piatră a izvorât în chip minunat apa botezului. Pelaghia s-a întors acasă luminată și a mărturisit mamei sale că este creștină.
Mama ei, îngrijorată de urmările unui astfel de pas, a denunțat-o împăratului. Adusă înaintea lui Dioclețian, Pelaghia a mărturisit cu curaj credința sa. Împăratul, îmbătrânit, a trimis-o la fiul adoptiv, care a pus-o să aleagă între căsătorie și moarte. Pelaghia a ales moartea pentru Hristos. A cerut să fie cufundată în baie cu apă fierbinte. Înainte de a intra, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și a intrat de bunăvoie, fără să fie atinsă de călăi, refuzând ca mâinile păgânilor să se atingă de trupul ei sfânt. Și-a dat sufletul în acea clipă, răspândind în tot Tarsul un miros minunat de mir. Oasele ei au rămas nearse, iar patru lei au apărat moaștele până la venirea episcopului Linus, care le-a îngropat cu cinste. Mai târziu s-a ridicat pe acel loc o biserică. Este prăznuită și la 7 octombrie.
Tropar, glasul 4: Mielușeaua Ta, Iisuse, Pelaghia, strigă cu glas mare: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin
Sfânta Monica s-a născut în jurul anului 322 în Tagaste, în Africa de Nord (astăzi Souk Ahras, Algeria), în familie creștin-credincioasă. Despre copilăria ei știm puține, dar din Confesiunile scrise de fiul ei Augustin, în cartea a IX-a, aflăm un portret luminos al acestei femei de excepție.
A fost măritată de părinți cu un demnitar roman pe nume Patriciu, credincios al vechilor zei, iute la mânie și nu lipsit de patimi. Soacra la început o privea cu ochi răi, dar Monica a cucerit-o treptat cu blândețea și răbdarea ei. Cu bărbatul a știut să trăiască fără a-i provoca furia, "punând strajă gurii sale" în clipele lui de iuțime, explicându-i cu dulcețe și dragoste adevărul când se liniștea. Prin ani de rugăciune neîncetată și exemplul vieții sale l-a câștigat pe deplin pentru Hristos: Patriciu a primit Botezul cu puțin înainte de a muri. Au avut împreună trei copii: Augustin, Navigiu și Perpetua.
Cea mai mare cruce a vieții ei a fost Augustin, fiul cel mai înzestrat și mai iubit, care a rătăcit ani îndelungați prin erezia maniheilor, prin concubinaj și prin patimile tinereții. Monica a plâns pentru el nopți și ani, rugând neîncetat pe Dumnezeu să-l întoarcă la dreapta credință. Un episcop, văzând lacrimile ei, i-a spus că "nu este cu putință ca fiul atâtor lacrimi să piară." Monica l-a urmat pe Augustin la Roma, apoi la Milano, neobosită în rugăciune și nădejde. Acolo l-a cunoscut pe Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului, pe care îl cinstea ca pe un înger trimis de Dumnezeu. Și Ambrozie o cinstea la rândul lui, spunând că un bărbat ca Augustin nu se putea pierde, crescut de o mamă ca Monica.
La Milano, în 387, cel mai dorit vis al vieții sale s-a împlinit: fiul Augustin, împreună cu prietenul său Alipiu și cu nepotul Adeodatus, a primit Sfântul Botez din mâinile lui Ambrozie în noaptea Sfintelor Paști. Bucuria Monicăi a fost desăvârșită. Întorcându-se spre Africa, în portul Ostia, mama și fiul au stat de vorbă lungă ore în șir despre viața de dincolo și despre beatitudinea cerească, ridicați amândoi deasupra lumii în acea convorbire minunată pe care Augustin a consemnat-o în Confesiuni. La câteva zile după aceea, Monica s-a îmbolnăvit și a murit în pace, la Ostia, în 387, la 55 de ani. A cerut să fie îngropată acolo, spunând că Dumnezeu nu este departe de nici un loc. Moaștele ei se odihnesc astăzi în Bazilica Sant'Agostino din Roma.