Sfântul și Dreptul Iov, mult răbdătorul
Sfântul și Dreptul Iov a trăit în pământul Huș, din hotarele Idumeii și Arabiei, și era fiu din fiii lui Esau, al cincilea neam de la Avraam. Era om fără prihană și drept, credincios Dumnezeului cel viu, și împlinea în toate zilele voia Lui. Era și preotul casei sale, aducând în fiecare zi jertfe și cerând de la Dumnezeu milă și iertare pentru copiii săi. Bogăția și starea lui erau mari: șapte fii și trei fiice, mulțime de oi, cămile, boi și asine, slugi numeroase. Era cel mai de seamă om din ținut, iar numele lui era rostit cu cinste de toți.
Diavolul, pizmuind dreptatea lui Iov, a cerut voie înaintea lui Dumnezeu să-l pună la încercare, susținând că omul nu-L slujește pe Dumnezeu pe degeaba, ci pentru binefacerile primite. Dumnezeu i-a îngăduit să îl ispitească, dar nu să-i ia viața. Atunci vrăjmașul a trimis năvălitori care i-au furat turmele și au ucis slugile, a stârnit un vânt care a dărâmat casa și a ucis toți cei zece copii, și a trimis foc din cer care a ars oile și oamenii de lângă ele. Iov a primit toate cu credință nezdruncinată, zicând: "Gol am ieșit din pântecele maicii mele și gol mă voi întoarce. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat." Nu a greșit cu nimic înaintea lui Dumnezeu.
Atunci diavolul a cerut a doua îngăduință, de astă dată să-i vatăme trupul. Și l-a lovit pe Iov cu lepră rea de la tălpi până la creștet, cu răni puroioase și îngrozitoare, care nu-l lăsau să doarmă nici noaptea. Iov s-a așezat pe grămada de gunoi, răzuindu-și rănile cu un ciob de oală. Femeia lui îl îndemna să-L blesteme pe Dumnezeu. Trei prieteni au venit să-l mângâie și au stat tăcuți lângă el șapte zile și șapte nopți. Dar când au început să vorbească, au căzut în învinuiri nedrepte, susținând că suferința lui este rod al păcatelor ascunse. Iov și-a apărat cu tărie nevinovăția, fără a se lepăda de Dumnezeu, strigând din mijlocul suferinței: "Știu că Răscumpărătorul meu este viu." A cerut, în sfârșit, să fie judecat de însuși Dumnezeu.
Dumnezeu i S-a arătat lui Iov din vârtejul de vânt, descoperindu-i tainele creației, adâncul înțelepciunii Sale și mărginirea judecăților omenești. Iov a recunoscut că a vorbit lucruri ce îl depășesc și s-a smerit. Dumnezeu a mustrat pe cei trei prieteni pentru că nu vorbiseră drept despre El, și le-a poruncit să ceară mijlocire lui Iov. Și a întors Dumnezeu robia lui Iov și i-a dat îndoit tot ce pierduse: paisprezece mii de oi, șase mii de cămile, o mie de perechi de boi, o mie de asine. S-au mai născut lui alți șapte fii și trei fiice, mai frumoase decât toate femeile din ținut. Și a trăit Iov după aceea o sută patruzeci de ani, văzând fiii fiilor săi până la al patrulea neam, și a murit bătrân și sătul de zile. Este cel mai mare chip al răbdării în suferință din Sfânta Scriptură, prefigurare a pătimirilor și biruinței lui Hristos.
Tropar, glasul 1: Bogăția virtuților lui Iov văzând-o vrăjmașul drepților, a uneltit a o fura; și rupând turnul trupului, vistieria duhului nu o a furat, căci a aflat înarmat sufletul celui fără prihană. Deci, mai înainte de sfârșit întâmpinând-o, izbăvește-mă, Doamne, de urgia lui, pentru rugăciunile dreptului Tău.
Sfântul Mucenic Varvar, ostașul
Sfântul Mucenic Varvar a trăit pe vremea împăratului roman Iulian Paravatul (361-363), care, lepădând credința creștină în care fusese crescut, a reluat persecuția împotriva creștinilor și a restabilit cultul zeilor păgâni. Varvar era ostaș viteaz în armata imperială, creștin cu credința, dar în ascuns, de teama prigoanei.
Pe când Iulian Paravatul ducea război cu poporul Francilor, a trimis oastea sub comanda voievodului Vach. Francii aveau un luptător de temut, uriaș la statură și teribil în forță, asemuit cu Goliat, care ieșea înaintea armatei romane și chema la luptă singulară, ocărând că nimeni nu îndrăznea să îi țină piept. Voievodul Vach, știind vitejia lui Varvar, l-a chemat și l-a întrebat dacă va cuteza să iasă împotriva lui. Varvar, nădăjduind numai în ajutorul lui Iisus Hristos, nu s-a dat înapoi. S-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, a ieșit la luptă și a biruit pe viteazul cel mare, aducând astfel armată romană spre victorie.
Această izbândă minunată i-a adus lui Varvar mare cinste: a fost lăudat de însuși împăratul și a primit titlul de comit. Dar după victorie, voievodul Vach a voit să aducă jertfă idolilor, mulțumind zeilor falși pentru biruință, și l-a chemat pe Varvar ca pe cel mai vrednic dintre ostaști. Atunci Sfântul Varvar a mărturisit deschis că este creștin, că biruința a venit de la Hristos, nu de la idoli, și că nu va jertfi niciodată zeilor păgâni.
Adus înaintea împăratului Iulian, a suferit chinuri îndelungate pentru a fi silit să se lepede de Hristos și să aducă jertfă. A rămas neclintit în toate. Împreună cu el au mărturisit și au primit moartea alți trei ostași: Baches, Calimah și Dionisie, care, văzând statornicia și minunile care se petreceau în jurul lui Varvar, au crezut și ei în Hristos. Toți patru au fost uciși, primind cununa muceniciei.