Sfinții Apostoli Olimp, Rodion, Sosipatru, Erast, Terțiu și Cvart
Acești șase sfinți se numără între cei șaptezeci de apostoli ai Mântuitorului Hristos, despre care scrie Sfântul Evanghelist Luca că, după alegerea celor doisprezece, Domnul a mai ales încă șaptezeci de ucenici, trimițându-i câte doi înaintea Sa la propovăduire. Sfinții Olimp și Rodion au urmat Sfântului Apostol Petru la Roma, unde, fiind prinși pe vremea împăratului Nero, le-au fost tăiate capetele chiar în ziua și ceasul în care a fost răstignit marele Apostol Petru; amândoi sunt pomeniți de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către romani, capitolul 16.
Sfântul Sosipatru, originar din Aheea, a fost hirotonit episcop al Iconiei de către ruda sa, Apostolul Pavel, care îl pomenește în aceeași epistolă, și s-a săvârșit în pace în acea cetate; tradiția mai spune că, alături de Apostolul Iason, a propovăduit în insula Corfu, unde a zidit o biserică și a întors pe mulți păgâni la credința creștină, suferind închisoare din porunca regelui locului pentru această râvnă misionară, înainte ca acesta din urmă să primească el însuși botezul. Sfântul Erast, pomenit de asemenea de Apostolul Pavel, a fost mai întâi iconom al Bisericii din Ierusalim, apoi episcop al Paneadei, în Palestina, de unde s-a mutat cu pace la Domnul.
Sfântul Terțiu este acela căruia Apostolul Pavel i-a dictat Epistola către romani, fiind al doilea episcop al Iconiei, după Sfântul Sosipatru, unde și-a sfârșit viața. Sfântul Cvart, pomenit tot în Epistola către romani, a fost episcop al cetății Beirutului, a pătimit mult pentru dreapta credință și a botezat mulți eleni, adormind în Domnul după ce a propovăduit cu multă osteneală Evanghelia lui Hristos. Despre toți acești sfinți s-au păstrat puține amănunte în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, dar Biserica îi cinstește laolaltă ca pe niște adevărați slujitori și propovăduitori ai Cuvântului.
Tropar, glasul al 3-lea: Sfinților Apostoli, rugați pe Milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greșeli sufletelor noastre.
Sfântul Mucenic Orest
Sfântul Mucenic Orest a trăit la sfârșitul secolului al III-lea, în cetatea Tiana din Capadocia, fiind doctor de meșteșug și creștin râvnitor, care învăța în toate zilele poporul cu sârguință să cinstească pe Hristos, propovăduind că nu este alt Dumnezeu fără numai Unul în cer și că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Pe vremea împăratului Dioclețian, dregătorul Maximin, trimis în părțile Ciliciei și Capadociei pentru a stârpi creștinătatea, ajungând în Tiana și aflând despre acest doctor care îndemna cetățenii să lepede închinarea la idoli, a poruncit să fie prins și adus înaintea judecății sale.
Înfățișat lui Maximin, Sfântul Orest a mărturisit cu îndrăzneală credința în Hristos cel răstignit și înviat, fără a se lăsa înduplecat de făgăduințele de bogății, de cinste și de slavă pe care dregătorul i le punea înainte pentru a se lepăda de Dumnezeu. Fiind dus la o capiște păgână și silit din nou să se închine idolilor, sfântul a suflat asupra lor, iar aceștia s-au prefăcut în pulbere. Pentru aceasta a fost bătut cu toiege atât de cumplit, încât trupul nu mai avea loc neatins de răni, apoi a fost închis în temniță, iar după șapte zile a fost adus din nou la judecată și, stăruind neclintit în mărturisirea sa, i s-au pătruns călcâiele cu douăzeci de piroane lungi de fier.
În cele din urmă, Sfântul Orest a fost legat cu lanțuri de un cal sălbatic, care, alergând cu repeziciune, l-a târât prin drumuri și câmpii, prin spini și prin pietre ascuțite, pe o întindere de douăzeci și patru de stadii departe de cetate, până ce mucenicul și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Trupul lui a fost aruncat în râul din apropiere, dar prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, sfintele lui moaște au fost găsite de creștini și îngropate cu cinste pe un munte de lângă cetatea Tiana, unde Dumnezeu a continuat să lucreze prin ele tămăduiri minunate pentru cei care alergau cu credință la mijlocirea sfântului.
Tropar, glasul al 4-lea: Mucenicul Tău, Doamne, Orest, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că, având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfântul Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici
Sfântul Visarion s-a născut la 28 mai 1884 în comuna Secuieni, județul Bacău, din părinți simpli și iubitori de Dumnezeu, Gheorghe și Ilinca, primind la botez numele de Gheorghe. A urmat clasele primare în satul natal, apoi Școala de cântăreți bisericești de la Roman, între anii 1900 și 1904, unde, alături de prietenul său Mihai Bâtâcă, viitorul arhimandrit Maxim Bâtâcă, a ucenicit pe lângă episcopul isihast Gherasim Safirin, slujind ca cântăreț la catedrala din Roman. Cei doi prieteni au intrat apoi ca frați începători la Mănăstirea Frăsinei, sub stăreția arhimandritului Porfirie Bucurescu, unde, în anul 1908, au pus bazele muzicii psaltice a mănăstirii. În anul 1910, starețul Porfirie l-a tuns în monahism, dându-i numele de Visarion, iar tânărul călugăr, de o fire blândă și smerită, a început o nevoință tot mai aspră, psalmodiind la strană din adâncul inimii, încât mulți se înduioșau auzindu-i glasul. Văzând sporirea sa duhovnicească, starețul Porfirie l-a propus pentru hirotonie, iar în anul 1922 Visarion a fost hirotonit ieromonah.
În vara anului 1929, episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului Noul Severin l-a numit stareț al Mănăstirii Lainici, ruinată de Primul Război Mondial, cu însărcinarea de a o reface din temelii. Cuviosul Visarion a statornicit acolo, treptat, rânduiala isihastă deprinsă la Frăsinei, întemeind o obște după principiile vieții paisiene, care, după zece ani de stăreție, ajunsese să numere peste douăzeci de călugări și frați. A redescoperit și a păstrat cu mare cinste moaștele înaintașului său în stăreție, Cuviosul Irodion de la Lainici, ascunzându-le ca pe o comoară de mare preț pentru a le feri de profanare în vremurile tulburi care urmau.
În anul 1949, când regimul comunist a deschis un mare șantier de cale ferată la Bumbești-Livezeni, în defileul Jiului, Cuviosul Visarion a organizat un spital improvizat pentru muncitorii schilodiți în accidente, fiind mereu aproape de cei suferinzi, și a continuat să organizeze pelerinaje pentru minerii din Valea Jiului, refuzând cu îndârjire să predea chiliile mănăstirii trupelor de Securitate care vânau partizanii anticomuniști ascunși în munți. Aceste fapte au atras asupra lui atenția organelor de represiune comunistă, care l-au socotit un pericol pentru regim. În toamna anului 1951, mănăstirea a fost percheziționată și călugării arestați, iar starețul Visarion a fost maltratat și grav rănit în detenție de către comandantul unității militare staționate acolo. Îngrijirile medicale primite nu au mai putut să-l salveze, astfel că, la 8 noiembrie 1951, în chiar ziua de prăznuire a Sfinților Arhangheli, Cuviosul Visarion și-a dat sufletul în mâinile Domnului, ca o jertfă pentru dragostea lui Hristos și pentru apropiații săi din mănăstire.
Canonizarea sa a fost aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în iulie 2024, iar proclamarea locală a canonizării a avut loc la Mănăstirea Lainici în noiembrie 2025, fiind prăznuit de atunci la 10 noiembrie.
Tropar: Minunată lucrare ai arătat în Mănăstirea Lainici, Sfinte Părinte Visarion, prin postire, priveghere și rugăciune, prin iubirea desăvârșită de Dumnezeu și de semeni, făcător de minuni arătându-te. Iar, pătimind de la cei rău-credincioși, cu slavă te-ai încununat în ceruri. Pentru aceasta, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.