Sfântul Mare Mucenic Mina
Sfântul Mare Mucenic Mina s-a născut în Egipt, în jurul anului 285, lângă orașul Memfis, din tată cu numele Eudoxie, fiul unui guvernator, și dintr-o mamă cu numele Eufimia, care multă vreme fusese stearpă; tradiția păstrată în sinaxarul copt povestește că, rugându-se cu stăruință la o prăznuire a Maicii Domnului, mama sa a auzit pe pruncul nenăscut din pântecele ei răspunzând cu glasul lui Hristos „Amin” la rugăciunile preotului, semn pentru care copilul a primit numele de Mina. Pe la unsprezece ani și-a pierdut tatăl, iar câțiva ani mai târziu și pe mama sa, rămânând astfel orfan de timpuriu. Ajungând la vârsta bărbăției, Sfântul Mina a intrat în armata romană, slujind sub tribunul Firmilian în cetatea Cotyaeum din Frigia, fiind cunoscut pentru vitejia și disciplina sa ostășească.
Când împăratul Dioclețian a dat, la 23 februarie 303, primul edict de prigonire împotriva creștinilor, Sfântul Mina a lăsat de bunăvoie slujba ostășească și s-a retras în pustie, dedicându-se nevoinței și rugăciunii. În acea vreme s-a întâlnit, după unele relatări, cu Sfântul Macarie Egipteanul, care l-a îndemnat să nu rămână ascuns de lume, ci, așa cum schimbase haina de ostaș cu cea a pustnicului, să-și sfârșească lupta cea bună pe câmpul de bătălie al muceniciei, ca să biruiască fără sabie. Tot atunci a avut o vedenie a cerurilor deschise, în care a văzut mucenicii încununați și a auzit un glas făgăduindu-i trei cununi, ale fecioriei, ale pustniciei și ale muceniciei.
Întărit de această descoperire, Sfântul Mina s-a întors la Cotyaeum în vremea unei sărbători păgâne și a mărturisit public credința în Hristos înaintea dregătorului cetății, refuzând cu hotărâre toate ademenirile de bogății și de cinstiri pe care acesta i le punea înainte pentru a se lepăda de Dumnezeu. Pentru aceasta a fost supus la chinuri grele: bătut cu vergi, târât peste cioburi ascuțite, frecat cu o haină aspră de păr pe rănile deschise și pârjolit cu făclii, dar a rămas neclintit în mărturisirea sa, declarând că este supus numai Împăratului ceresc. A fost osândit la moarte prin tăierea capului, iar trupul i-a fost ars în foc, însă creștinii au strâns din cenușă rămășițele lui, le-au înfășurat cu miresme în pânză curată și mai târziu le-au dus în patria sa, unde s-a zidit o biserică în cinstea lui.
Sfântul Mina a fost cinstit de timpuriu ca ocrotitor al celor năpăstuiți și păgubiți, iar în secolul al cincilea, în vremea împăratului Zenon, moaștele sale au fost găsite în chip minunat în ținutul Lacului Mariout din Egipt, prin vindecarea unei oi leproase, fapt care a dus la întemeierea cetății de pelerinaj Abu Mina, distrusă mai târziu de cucerirea arabă și redescoperită arheologic abia la începutul secolului al XX-lea. În România, părticele din moaștele sale se află la biserica „Sfântul Mucenic Mina” din București, aduse din Muntele Athos și de la mănăstirea egipteană a sfântului încă din anul 1874, precum și la Catedrala mitropolitană din Iași și la biserica Sfântul Mina din Suceava.
Tropar, glasul al 4-lea: Ca pe cel ce ești împreună vorbitor cu cei fără de trup și cu purtătorii de nevoință împreună petrecător, adunându-ne cu credință, te lăudăm pe tine, Sfinte Mare Mucenice Mina, cerând pace lumii și sufletelor noastre mare milă.
Sfinții Mucenici Victor și Ștefanida
Sfântul Mucenic Victor era de neam italian și slujea ca ostaș sub conducerea voievodului Sebastian, în vremea împărăției lui Antonin. Crezând cu toată ființa în Domnul Iisus Hristos, el nu se ferea să-L mărturisească înaintea tuturor, lucru care, în vremea în care s-a pornit prigoana împotriva creștinilor, a atras asupra lui mânia stăpânirii. Chemat de voievod și îndemnat să aducă jertfă zeilor pentru a nu-și pierde viața, Victor a răspuns fără șovăire că nu se va supune unui împărat muritor câtă vreme are drept Stăpân pe Împăratul cel fără de moarte, și că, chiar dacă trupul său este în puterea oamenilor, sufletul rămâne sub stăpânirea singură a lui Dumnezeu.
Pentru această statornicie, Victor a fost supus unui lung șir de chinuri pe care le-a răbdat cu o tărie ce a uimit pe toți cei de față. I s-au zdrobit degetele, a fost aruncat într-un cuptor aprins din care a ieșit nevătămat după trei zile, apoi un vrăjitor chemat de prigonitori a încercat de două ori să-l ucidă cu bucate amestecate cu otravă cumplită, dar mucenicul a mâncat din ele fără să pătimească nimic, iar vrăjitorul însuși, văzând puterea lui Dumnezeu, a crezut în Hristos. Voievodul, văzând că nimic nu izbutește, a poruncit să i se taie vinele trupului și să fie aruncat într-o căldare cu untdelemn fierbinte, apoi spânzurat de lemn și pârjolit cu făclii și hrănit cu oțet amestecat cu praf de moarte, pe care sfântul le-a primit pe toate fără să se clatine în mărturisirea sa.
Mai apoi i s-au scos ochii și a fost spânzurat cu capul în jos timp de trei zile, iar când ostașii, crezând că a murit, au venit să-l vadă, l-au aflat viu, spăimântându-se de această minune; cei care veniseră cu ei au orbit pe loc, însă mucenicul, făcându-i-se milă de ei, s-a rugat lui Dumnezeu și le-a redat vederea în numele lui Hristos. Mâniat și mai tare, voievodul a poruncit să i se jupoaie pielea de pe trup, iar la acea priveliște, o femeie din popor, anume Ștefanida, soția unuia dintre ostași, a văzut pogorându-se din cer două cununi, una pentru Victor și una pentru ea însăși, și a început să-l fericească pe mucenic cu glas mare, arătându-și dorința de a pătimi alături de el pentru Hristos.
Auzind-o, voievodul a poruncit să fie prinsă și adusă înaintea sa. Întrebată despre nume și vârstă, sfânta a răspuns că se numește Ștefanida, că are cincisprezece ani și opt luni și că trăise cu bărbatul ei doar un an și patru luni, dar că este pregătită să lase toată dulceața vieții acesteia pentru a ieși în întâmpinarea Mirelui ei celui nemuritor. Refuzând cu hotărâre să jertfească idolilor, a fost osândită să fie sfâșiată: dregătorul a poruncit să fie legată de vârfurile a doi finici aplecați la pământ, care, dându-le drumul, s-au ridicat la înălțimea lor și au despărțit-o în două, sufletul ei zburând spre cununa pregătită în ceruri. Sfântul Victor a fost osândit să fie ucis cu securea, iar înainte de moarte a proorocit pieirea năprasnică a celor care l-au chinuit, întâmplare care s-a și petrecut întocmai. Din rana mucenicului a curs, în chip minunat, lapte amestecat cu sânge, iar mulți păgâni de față, văzând aceasta, au crezut în Hristos. Cei doi mucenici au pătimit astfel în cetatea Damascului, în ziua de unsprezece noiembrie.
Tropar, glasul al 4-lea: Mucenicul Tău, Doamne, Victor, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că, având puterea Ta, pe chinuitori a învins, zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfântul Mucenic Vichentie diaconul
Sfântul Vichentie s-a născut în Spania și, din tinerețe, s-a dat slujirii lui Dumnezeu sub îndrumarea episcopului Valerie din Augustopoli, care, fiind peltic la vorbire, l-a hirotonit diacon și l-a pus să propovăduiască poporului în locul său. Când Dioclețian a trimis în Spania pe judecătorul Datian, aprig prigonitor de creștini, episcopul și diaconul au fost prinși, legați și duși la Valentia, fiind chinuiți pe drum de foame și de sete.
Datian, văzându-i sănătoși după zile de închisoare fără hrană, a vrut să-l înfricoșeze pe episcop, dar Vichentie l-a îndemnat să nu se teamă, atrăgând astfel asupra sa mânia judecătorului. A fost legat de un stâlp și strujit cu unghii de fier până la oase, apoi pironit pe lemn și ars cu fier înroșit, primind toate cu bucurie, ca pe o treaptă spre Dumnezeu. Noaptea, în temnița întunecoasă unde fusese aruncat pe hârburi ascuțite, i s-au arătat îngeri care l-au mângâiat cu lumină, spre groaza paznicilor.
Neînduplecat nici de chinuri, nici de viclenia unui pat moale pregătit ca să-l înșele, Vichentie a fost ars din nou cu plăci de fier și pus pe grătar, sfârșindu-se astfel întru Domnul. Trupul i-a fost lăsat pradă fiarelor, dar un corb l-a păzit nevătămat; aruncat apoi în mare, valurile l-au adus înapoi la mal, unde creștinii l-au îngropat cu cinste.
Tropar, glasul al 4-lea: Mucenicul Tău, Doamne, Vichentie, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a luat de la Tine, Dumnezeul nostru, că având puterea Ta, pe chinuitori a învins, zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfântul Cuvios Teodor Studitul
Sfântul Teodor s-a născut în anul 759, în Constantinopol, fiu al lui Fotin, slujbaș de cinste la palat, și al Teoctistei. Pe vremea prigoanei iconoclaste a lui Constantin Copronim, părinții săi și-au împărțit averile și au îmbrățișat viața monahală, iar Teodor a deprins înțelepciunea elinească, ajungând iscusit în Scripturi și în dogme.
După Sinodul al șaptelea de la Niceea, care a restabilit cinstirea icoanelor, unchiul său, sfințitul Platon, l-a luat pe Teodor la mănăstirea pe care a întemeiat-o la Sacudion. Acolo Teodor s-a nevoit cu multă smerenie, alegând muncile cele mai grele, a fost hirotonit preot cu împotrivire de sine, iar mai apoi a primit egumenia de la Platon, ducând obștea la mare înflorire și alcătuind numeroase cântări pentru Biserică.
Pentru că s-a împotrivit căsătoriei nelegiuite a împăratului Constantin, Teodor a fost bătut și trimis în surghiun la Tesalonic; iar mai târziu, sub Leon Armeanul, când a izbucnit din nou prigoana împotriva icoanelor, a stat cu îndrăzneală înaintea împăratului, apărând cinstirea lor din Scripturi. Pentru aceasta a fost izgonit, închis în temnițe grele, bătut de mai multe ori și purtat din surghiun în surghiun, prin Apolonia, Vonita și Smirna, împreună cu ucenicul său Nicolae.
Eliberat sub Mihail al II-lea, după doisprezece ani de prigoană, Teodor s-a retras lângă o biserică a Sfântului Trifon din Creta, unde a căzut bolnav și s-a mutat la Domnul la șaizeci și șapte de ani. În aceeași zi, Cuviosul Ilarion de la Dalmat a avut o vedenie a sufletului său purtat la cer de cete îngerești.
Tropar, glasul al 8-lea: Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu și al curăției și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Sfinte Părinte Teodor, înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.