Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului
Sfântul Ioan s-a născut în Antiohia Siriei, pe la mijlocul veacului al patrulea, într-o familie de neam ales. Tatăl său, Secund, ocupa o înaltă dregătorie militară în Siria, dar a murit la scurtă vreme după nașterea fiului, astfel încât Ioan a rămas în grija mamei sale, Antuza, văduvă încă tânără. Aceasta, hotărâtă să nu se mai recăsătorească, i-a oferit cea mai aleasă educație a vremii, încredințându-l celor mai vestiți dascăli ai Antiohiei, retorul Libaniu și filosoful Andragatie, sub îndrumarea cărora Ioan a deprins repede întreaga înțelepciune elenă, covârșind prin agerimea minții pe cei mai în vârstă decât el.
Botezat de episcopul Meletie al Antiohiei, tânărul Ioan a simțit tot mai puternic chemarea spre viața pustnicească, dar a rămas alături de mama sa până la moartea acesteia, după cum ea însăși îl rugase, ca să nu o lase într-o a doua văduvie. Abia după aceea s-a alăturat unei obști de nevoitori conduse de bătrânul Carterie și a petrecut patru ani în viață de obște în munții din preajma Antiohiei, urmați de alți doi ani de pustnicie într-o peșteră, dăruindu-se postului, privegherii și rugăciunii neîncetate, până când slăbiciunea trupului l-a silit să se întoarcă în cetate.
Revenit la Antiohia, a fost hirotonit diacon de către Meletie, iar mai târziu preot de către episcopul Flavian, slujind doisprezece ani ca propovăduitor neîntrecut al Bisericii antiohiene. În acest timp a alcătuit cele mai cunoscute lucrări ale sale, printre care tâlcuirea Evangheliei după Matei, cuvântările despre statui și tâlcuirile la epistolele Sfântului Apostol Pavel, combătând cu mare râvnă ereziile vremii și îndemnând poporul spre pocăință. Pentru harul cuvântării sale, neîntrecut de nimeni, a fost numit „Gură de Aur”, nume sub care a rămas cunoscut până astăzi.
După moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului, împăratul Arcadie a poruncit ca Ioan să fie adus în taină din Antiohia și sfințit arhiepiscop al capitalei, în anul 398. Ca păstor al cetății imperiale, a curățat obiceiurile clerului, a zidit spitale și case pentru bolnavi, străini și văduve, a trimis misionari pentru întărirea dreptei credințe printre goții arieni de la Dunăre și nu a încetat să mustre nedreptățile, fie ele și ale celor puternici.
Cuvintele sale aspre la adresa risipei de la curte au atras asupra lui mânia împărătesei Eudoxia, iar patriarhul Teofil al Alexandriei, nemulțumit de alegerea sa, a uneltit împotriva lui, obținând caterisirea și exilarea sa printr-un sinod nedrept. Poporul Constantinopolului, înspăimântat de un cutremur care a urmat izgonirii sale, a cerut cu stăruință întoarcerea lui, dar dușmănia curții nu a încetat, iar Ioan a fost trimis într-un nou și mai aspru surghiun, în anul 404.
După o lungă călătorie spre Cucuz, în Armenia, autoritățile au poruncit să fie dus și mai departe, la Pitiunt, pe malul răsăritean al Mării Negre. Sleit de drum, Sfântul Ioan și-a dat sufletul în satul Comana, în anul 407, cu cuvintele „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. Moaștele sale au fost aduse cu mare cinste la Constantinopol în anul 438, iar Biserica îi face pomenire de trei ori pe an: la 13 noiembrie, ziua trecerii sale la Domnul, precum și la 27 și 30 ianuarie.
Tropar, glasul al 6-lea: Din gura ta ca o lumină de foc strălucind harul, lumea a luminat. Vistieriile neiubirii de argint lumii ai câștigat. Înălțimea gândului smerit nouă ne-ai arătat. Iar prin cuvintele tale învățându-ne, Părinte Ioane Gură de Aur, roagă pe Cuvântul, Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.
Sfânta Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur
Sfânta Antuza era originară din Antiohia Siriei, dintr-o familie de neam grecesc, și s-a căsătorit de tânără cu Secund, ofițer roman de rang înalt în slujba armatei imperiale din Siria. Căsnicia lor, binecuvântată și fericită, a fost umbrită însă curând de durere, căci Secund a murit pe neașteptate, la scurtă vreme după nașterea fiului lor, Ioan, lăsând-o pe Antuza văduvă la mai puțin de douăzeci de ani.
Hotărâtă să nu se mai recăsătorească, Antuza și-a închinat de atunci toată viața creșterii copilului orfan. Nu a îngăduit ca tinerețea, lipsa de experiență sau singurătatea văduviei să-i întunece sufletul, ci, sprijinindu-se pe credința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și pe cuvintele Scripturii, a purtat cu răbdare crucea grea care îi fusese dată, mărturisind mai târziu că numai prin ajutorul de sus a putut să reziste.
A vegheat cu grijă deopotrivă asupra trupului și asupra sufletului fiului ei, oferindu-i cea mai aleasă educație a vremii, de la dascălii păgâni Libaniu și Andragatie, dar întărindu-l mai cu seamă în Sfânta Scriptură și în rugăciune, ca o adevărată mamă și învățătoare deopotrivă. Statornicia ei în văduvie a fost atât de cunoscută, încât a impresionat până și pe păgâni, fiind socotită o pildă vie a puterii pe care credința creștină o poate dărui unei femei lăsate singură cu o mare răspundere.
Când Ioan, ajuns la vârsta tinereții depline, a vrut să se retragă în munți pentru viața pustnicească, Antuza l-a rugat cu lacrimi să nu o lase în a doua văduvie, cea a singurătății, înainte de moartea ei. Ioan i-a ascultat dorința și a rămas alături de mama sa până la sfârșitul vieții acesteia, abia după aceea împărțind averea săracilor și îmbrățișând nevoința monahală, despre care însuși a vorbit mai târziu cu recunoștință pentru temelia pusă de mama lui.
Pentru viața ei curată și pentru rodul duhovnicesc pe care l-a dat Bisericii prin fiul ei, Sfânta Antuza este cinstită de Biserică alături de Sfânta Nona și de Sfânta Emilia, mamele celorlalți doi Sfinți Trei Ierarhi, ca model pentru toate femeile văduve, fiind pomenită împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur la 13 noiembrie.