Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii
Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii era de neam român și a trăit la sfârșitul veacului al XVII-lea și începutul celui următor, pe vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab și a sfântului voievod martir Constantin Brâncoveanu. A crescut din copilărie în dreapta credință, mergând neîncetat la Sfânta Biserică, unde își găsea toată desfătarea sufletească, și, înaintând cu vârsta, a fost hirotonit preot, spre bucuria duhovnicească a părinților săi. Lăsând apoi grijile lumii acesteia, a îmbrățișat viața monahicească la Schitul Iezeru, în ținutul Vâlcii, unde s-a arătat de la început deosebit de sârguincios la toată asprimea nevoinței călugărești, încât celorlalți viețuitori li se părea că trupul lui ar fi mai degrabă duhovnicesc decât pământesc.
Dorind să-și sporească nevoințele, Cuviosul Antonie a cerut episcopului locului, Ilarion, binecuvântare să se ducă la Sfântul Munte Athos, însă acesta, cunoscându-l ca pe un călugăr îmbunătățit de mare folos pentru obște, l-a îndemnat să rămână în țară. Întorcându-se la Schitul Iezeru și văzând biserica ruinată, Cuviosul s-a umplut de râvnă și, cu ajutorul lui Dumnezeu, al episcopului Ilarion și cu agoniseala sa, a reînnoit sfântul locaș. După multă vreme, aprinzându-se de dorul pustniciei depline, a ieșit din schit cu binecuvântarea egumenului și, cercetând pustia mai îndeaproape, a găsit o peșteră mică într-o stâncă a muntelui Iezeru, unde s-a retras pentru a se nevoi în singurătate.
Îndemnat de o vedenie care i s-a arătat de mai multe ori, Cuviosul Antonie a săpat singur, vreme de trei ani, o bisericuță în stâncă, lucrând ziua și priveghind noaptea în rugăciune neîncetată, fără să se odihnească vreodată culcat, ci doar rezemat de pietre, cu lacrimi necontenite în ochi. Acolo a viețuit douăzeci și opt de ani, biruind cu darul lui Dumnezeu ispitele cumplite ale diavolului, pe care numai cei ce au cunoscut viața de sihastru le pot înțelege pe deplin. Cunoscând cu patruzeci de zile mai înainte ceasul mutării sale, a chemat pe ucenicul său Nicolae și i-a vestit taina sfârșitului, cerându-i să-i pună trupul în gropnița pe care el însuși o săpase în piatră; după acest răstimp, s-a îmbolnăvit și, vorbind în pace cuvinte de învățătură duhovnicească, a adormit întru Domnul.
Mormântul Cuviosului a rămas multă vreme loc de pelerinaj pentru credincioșii din partea locului, care veneau cu colivă, untdelemn și lumânări să se roage la peștera sihăstriei sale; mai mulți care au încercat să-i scoată moaștele pentru cinstire au fost opriți de semne înfricoșătoare, până când, mai târziu, Cuviosul a binevoit să fie descoperit spre mângâierea celor ce aveau nevoie de ajutorul lui. Ținând seama de viața și de nevoințele sale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinților prin actul sinodal din 20 iunie 1992, fiind cinstit ca ocrotitor al Olteniei.
Tropar, glasul 1: Purtătorule de Dumnezeiescul Dor al rugăciunii neîncetate, Sfinte Părinte Noule Antonie, povățuitorule al călugărilor, ajutătorule al celor din nevoi și făcătorule de minuni, locuitorul Raiului celui de Sus, dar nedespărțit de cei de jos, roagă pe Milostivul Dumnezeu să ne dăruiască nouă pace și mare milă.
Sfântul Ierarh Amfilohie, episcopul Iconiei, și Sfântul Ierarh Grigorie, episcopul Acragandelor
Sfântul Amfilohie s-a născut în jurul anului 340 în Capadocia și, încă din copilărie iubind pe Dumnezeu, s-a făcut călugăr, retrăgându-se de tulburările lumești ca să se nevoiască într-o peșteră vreme de patruzeci de ani. A fost rudă și prieten apropiat al Sfântului Vasile cel Mare și al Sfântului Grigorie Teologul, care îl prețuiau mult și îi trimiteau scrisori, însă el a evitat multă vreme legăturile cu Sfântul Vasile, temându-se să nu fie ridicat la slujirea arhierească pe care se socotea nevrednic să o primească. Când păstorul Bisericii Iconiei a murit, îngerul Domnului i s-a arătat de trei ori în vedenie, poruncindu-i să meargă în cetate și să pască oile cele dumnezeiești; el a refuzat la început, dar a fost întâmpinat pe drum de șapte episcopi trimiși să-l caute, care l-au dus cu cinste la hirotonie, în jurul anului 373.
Ca episcop al Iconiei, Sfântul Amfilohie a păstorit turma lui Hristos ani îndelungați, până în vremea împăratului Teodosie cel Mare, luptând neobosit împotriva ereziei lui Arie, a lui Evnomie și mai ales a lui Macedonie, cel care huleau dumnezeirea Sfântului Duh; a participat la al doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol, din anul 381, alături de Sfinții Vasile cel Mare și Grigorie Teologul, contribuind la statornicirea dreptei credințe despre Sfânta Treime. S-a săvârșit cu pace la adânci bătrâneți, în jurul anului 395.
Sfântul Grigorie s-a născut în cetatea Acraganda (Agrigento) din Sicilia, din părinți evlavioși, Hariton și Teodota, și a fost botezat de episcopul locului, Patamion. Educat cu grijă din copilărie, la doisprezece ani a fost dat în îngrijirea arhidiaconului Donat pentru a fi povățuit spre viața duhovnicească, iar la douăzeci și doi de ani a pornit spre Ierusalim, ca să se închine la Sfântul Mormânt, fiind primit cu multă dragoste de patriarhul Macarie. Călătoriile sale l-au purtat prin Cartagina, Antiohia și Constantinopol, unde a viețuit la mănăstirea Sfinților Mucenici Serghie și Vah, înainte ca purtarea de grijă a lui Dumnezeu să-l aducă înapoi în cetatea sa natală, unde a fost ales episcop după moartea urmașului lui Patamion, în mijlocul neînțelegerilor dintre mai mulți candidați la scaun.
Ca păstor al Acragandiei, Sfântul Grigorie s-a arătat plin de milostivire pentru cei săraci, tămăduia pe cei bolnavi și izgonea duhurile cele viclene, devenind cunoscut pentru puterea cu care a combătut erezia monotelistă, care tăgăduia lucrarea deplină a celor două firi în Hristos. A trăit între anii 559 și 630, lăsând Bisericii pilda unei vieți închinate desăvârșit slujirii lui Dumnezeu și grijii pentru turma sa.
Tropar, glasul al 4-lea: Dumnezeul părinților noștri, Care faci pururea cu noi după blândețile Tale, nu îndepărta mila Ta de la noi; ci, pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viața noastră.