Sfinții Sfințiți Mucenici Achepsima, Iosif și Aitala
În cetatea Naesson din Persia era un episcop credincios, pe nume Achepsima, care din fragedă copilărie și până la bătrânețe a săvârșit tot felul de fapte bune și și-a păzit viața fără prihană. Deși avea optzeci de ani, nu slăbise de osteneală, nevoindu-se foarte mult cu postul, cu rugăciunile și cu purtarea de grijă pentru turma încredințată lui. Cu câțiva ani înainte de mucenicia sa, un copil, umplându-se de duh proorocesc, l-a sărutat pe cap și i-a zis: “Fericit este capul acesta, căci pentru Hristos va lua chinuri!” Același copil, întrebat de un alt episcop, prieten al lui Achepsima, ce avea să i se întâmple și lui, i-a proorocit că va muri pe drum, în satul Etradat, fără să mai ajungă la cetatea sa. Amândouă proorocirile s-au împlinit întocmai.
Savorie, împăratul perșilor, a ridicat prigoană mare asupra creștinilor, trimițând poruncă, chiar în zilele mântuitoarelor patimi ale lui Hristos, ca să fie uciși toți cei ce mărturisesc pe Hristos în Persia. Mulțime de creștini au fost uciși fără cruțare prin sate și cetăți. Printre cei uciși la curtea împărătească se afla și famenul Azadis, foarte iubit de împărat, care, aflând de moartea lui, a potolit ucigerea poporului de rând, poruncind însă ca numai episcopii și preoții să mai fie căutați și omorâți. Astfel, mai marii vrăjitorilor au străbătut toată Persia, căutând clerul creștin.
Sfântul Achepsima a fost prins și dus în cetatea Avril, înaintea domnului vrăjitorilor, pe nume Adrax, care l-a întrebat cine este. Achepsima a mărturisit fără teamă că este creștin și că propovăduiește pe Unul Dumnezeu. Adrax l-a batjocorit și l-a îndemnat să se închine soarelui și focului, cărora se închina și împăratul, dar Achepsima i-a răspuns că mai degrabă el și împăratul au înnebunit, lăsând pe Ziditorul pentru făptură. Mâniat, Adrax a poruncit să fie întins gol pe pământ și bătut cu toiege ghimpoase până s-a înroșit pământul de sângele lui, apoi l-a închis în temniță, legat cu lanțuri grele.
A doua zi a fost prins preotul Iosif, de șaptezeci de ani, și diaconul Aitala, amândoi bărbați drepți, cu râvnă ca a lui Ilie proorocul. Aduși înaintea lui Adrax, Iosif a răspuns cu înțelepciune că nu creștinii înșală poporul, ci îl întorc de la înșelăciune la adevăratul Dumnezeu, și că sărăcia lor de bunăvoie e mai de preț decât bogăția silnică a vrăjitorului. Pentru acest răspuns, Iosif a fost dezbrăcat, întins pe pământ și bătut cu bețe de trandafir cu ghimpi ascuțiți, până i s-a jupuit pielea și i-a căzut carnea de pe oase; el mulțumea lui Dumnezeu că e spălat cu propriul sânge de păcate. A fost apoi legat cu lanțuri și aruncat în temniță lângă Achepsima.
Aitala, rămas singur înaintea lui Adrax, a fost întrebat dacă se va supune poruncii împăratului, dar a răspuns că nu va fi atât de orbit sufletește încât să cinstească făptura mai mult decât pe Făcător. Adrax a poruncit să i se lege mâinile sub genunchi, să i se treacă un lemn prin legătură, iar șase ostași să sară peste el, călcându-l, apoi să fie bătut cu toiege ghimpoase, până i s-au desfăcut încheieturile și i s-a zdrobit carnea. El a răspuns chinuitorului că acesta se bucură de trupul lui sfâșiat precum se bucură câinele sau corbul de un stârv, dar că nu socotește chinurile nimic. Bătut și mai tare, până i s-au sfărâmat oasele, a fost dus în temniță ca un lemn, neputând să umble.
După cinci zile, sfinții au fost aduși la templul zeului focului, unde Adrax i-a întrebat dacă vor rămâne în “nebunia” lor; ei au răspuns că nimic nu le va schimba mărturisirea. Atunci au fost legați cu frânghii pe sub mâini și picioare, cu un lemn trecut prin ele pentru a fi strânși și răsuciți, chin ce le-a sfărâmat oasele, auzindu-se trosnetul lor chiar de departe, de la al treilea până la al șaselea ceas. Apoi au fost din nou aruncați în temniță, cu poruncă severă ca nimeni să nu le aducă hrană, băutură sau haine, sub pedeapsa morții.
Astfel au petrecut cei trei trei ani întregi în acea temniță, slăbind de foame, de sete și de putrezirea rănilor, hrăniți doar în taină, din când în când, de câte un străjer milos.
După trei ani a venit însuși regele Savorie, împreună cu Ardasabor, cel mai mare domn peste toți vrăjitorii Persiei. Sfinții, aduși înaintea lui, erau ca niște trestii clătinate de vânt, cu înfățișare de morți, ochii înfundați și oasele acoperite doar de piele. Ardasabor i-a îndemnat să se închine soarelui, dar ei au mărturisit din nou, într-un glas, pe adevăratul Dumnezeu. Atunci a poruncit ca treizeci de ostași să-l bată pe Achepsima cu curele crude pe spate și pe pântece; sfântul, slăbind, a amuțit, și i s-a tăiat capul, împlinindu-se astfel proorocia copilului. Trupul i-a fost aruncat spre mâncare câinilor, dar după trei zile creștinii l-au luat în taină și l-au îngropat cu cinste.
Iosif a fost bătut din porunca lui Ardasabor până a căzut ca mort și a fost aruncat în târg, apoi, văzându-se că mai suflă, dus înapoi în temniță. Aitala, îndemnat de Ardasabor să nu urmeze calea “celor doi nebuni” și să primească cinste din mâinile împărătești, a răspuns că i-ar fi rușine să nu meargă pe calea părinților săi în credință, și a fost bătut și mai tare. Ardasabor, mirat că toți creștinii disprețuiesc viața aceasta, a încercat să-l înduplece pe Aitala cu promisiunea vindecării rănilor de doctori, dar sfântul a răspuns că nici vindecarea nu l-ar fi putut clinti, iar Ardasabor a recunoscut că suferința lui va fi pildă pentru alți creștini.
Ardasabor i-a încredințat pe Iosif și Aitala prietenului său Adesh, din cetatea Avril, cu porunca să fie uciși cu pietre, de mâna creștinilor, nu prin sabie, “pentru ca învățătorii creștini să-și primească sfârșitul din mâinile creștinilor”. Adesh i-a dus, puși pe dobitoace ca niște poveri neînsuflețite, până la Avril, unde i-a aruncat într-o temniță necurată, fără îngrijire, lăsându-le rănile să putrezească.
În acea cetate trăia o femeie credincioasă, Sinandulia, care în taină hrănea pe cei prigoniți. Mituind străjerii cu aur, i-a luat noaptea pe cei doi în casa ei, le-a spălat rănile, i-a uns cu mir și le-a legat rănile, plângând pentru ei. Iosif i-a spus că nu se cuvine să plângă, căci necazurile lor pentru Hristos mijlocesc veselia veșnică.
După șase luni, rănile li se vindecaseră puțin, iar Adesh a fost înlocuit cu un judecător mai crud, Zvrot, care, aflând de la preoții idoleşti despre cei doi, a poruncit noi chinuri: Iosif a fost spânzurat cu capul în jos și bătut cu vine de bou, rănile redeschizându-se, iar el a refuzat din nou orice îmbunare. Aitala a fost spânzurat în locul lui și bătut la fel; alături de el a fost spânzurat și un om de credință maniheică, care, sub chinuri, s-a lepădat de credința lui și a promis să se închine zeilor persani, fiind batjocorit de Aitala pentru lașitatea lui. Mâniat, Zvrot a poruncit să fie bătut din nou cu nuiele de trandafir, până a părut mort; un vrăjitor milos, care i-a acoperit trupul gol cu o pânză, a fost el însuși bătut pentru acest gest de milă.
Aduși din nou înaintea lui Zvrot și îndemnați să guste măcar din jertfele fierte, sfinții au refuzat să-și spurce credința, iar judecătorul a rostit sentința finală: să fie uciși cu pietre de creștini. Iosif, cerând să vorbească în taină cu judecătorul, l-a scuipat în față când acesta s-a aplecat spre el, mustrându-l pentru cruzime. Mâniat, Zvrot a trimis slugi să aducă cu sila creștini din cetate, i-a așezat în jurul lui Iosif, pus într-o groapă, și i-a silit să arunce cu pietre în el. Chiar și Sinandulia a fost silită să facă acest lucru, dar a strigat împotriva unei asemenea cruzimi și a refuzat, oferindu-se mai degrabă să-și înfigă o suliță în propria inimă. În cele din urmă, Iosif a fost ucis cu pietre, capul fiindu-i zdrobit de un păgân cu un pietroi mare.
Trupul lui a fost păzit de străjeri ca să nu fie luat de creștini, dar în a patra zi s-a pornit un cutremur mare, cu tunete și fulgere, iar un foc pogorât din cer i-a ars pe străjeri și a risipit pietrele ca praful; trupul Sfântului Iosif nu a mai fost găsit de nimeni, fiind luat de Dumnezeu într-un loc neștiut.
Tropar, glasul al 4-lea: Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Așezarea moaștelor Sfântului Mare Mucenic Gheorghe în Lida
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, s-a născut pe vremea împăratului Dioclețian, din tată capadocian și mamă palestiniancă, amândoi de neam ales și de bună credință. A crescut cu fire bună, ajungând prea viteaz și strălucit în războaie, pentru care Dioclețian l-a cinstit, încă tânăr, cu rangul de tribun și numerie, iar mai târziu, pentru bărbăția lui covârșitoare, l-a înaintat comit, fără ca cineva să știe că este creștin. La douăzeci de ani a rămas orfan de tată, mort în luptă pentru dreapta credință, și s-a mutat cu mama sa din Capadocia în Palestina, de unde era ea și unde aveau moșii. Murind și mama sa curând după aceea, Gheorghe a rămas moștenitor al unei averi însemnate.
Văzând ura păgânilor față de creștini, Gheorghe și-a împărțit averea la săraci și a eliberat pe robii săi, apoi, în a treia zi a unui mare sfat al stăpânitorilor romani împotriva creștinilor, s-a înfățișat singur înaintea lui Dioclețian, propovăduind pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și mărturisindu-și deschis credința. Pentru aceasta a fost prins și supus la chinuri cumplite: împuns cu sulița în pântece, pus pe roată, bătut cu vine de bou, aruncat într-o groapă cu var, dar păzit nevătămat prin darul lui Dumnezeu. Prin minunile sale a adus la credință pe însăși împărăteasa Alexandra, soția lui Dioclețian, precum și pe un oarecare Glicherie și pe Atanasie, a înviat un mort și a adus mulțime de oameni la Hristos.
Închis în temniță și legat în lanțuri, i s-a arătat noaptea Hristos în vedenie, vestindu-i bunătățile ce-l așteaptă. Gheorghe a chemat atunci pe robul său credincios, i-a arătat diata (testamentul) scrisă mai dinainte și i-a poruncit ca, după moartea sa, să-i ducă trupul și diata în Palestina, în casa patriei sale. A doua zi, Gheorghe a fost adus din nou la judecată și, nesupunându-se lui Apolon, ba chiar sfărâmând prin rugăciune idolii din capiște, a fost decapitat. Robul său credincios a luat trupul mucenicului împreună cu diata, le-a dus în Palestina și l-a îngropat acolo cu cinste, împreună cu alți creștini, împlinind întocmai porunca stăpânului său.
După câțiva ani, luând domnia împăratul Constantin cel Mare, cei care îl iubeau pe Sfântul Gheorghe au găsit vreme slobodă să-i zidească o biserică mare și frumoasă în cetatea Lida. Ridicând sfântul trup al mucenicului din locul neînsemnat în care zăcea, l-au adus în acea cetate și l-au pus la arătare în noua biserică, iar sfințirea lăcașului, întregită prin așezarea moaștelor în el, s-a făcut în ziua a treia a lunii noiembrie. Din acea vreme, moaștele au izvorât neîncetat daruri de minuni și tămăduiri pentru cei care se închinau cu credință sfântului, motiv pentru care Biserica a hotărât ca în fiecare an, în aceeași zi, să se prăznuiască aducerea și așezarea moaștelor Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.
Tropar: Ca un izbăvitor al celor robiți și celor săraci apărător, neputincioșilor doctor, împărților ajutător, purtătorule de biruință, Mare Mucenice Gheorghe, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.