Sfântul Cuvios Ioanichie cel Mare
Sfântul Ioanichie s-a născut în anul 752 în satul Maricat din Bitinia, Asia Mică, având ca tată pe Miritrichie și ca mamă pe Anastasia, oameni dintr-o familie de păstori. Din copilărie, deși nu fusese deprins cu învățătura cărții, a înțeles mai bine decât mulți cărturari rostul vieții, păzind cu sârguință poruncile Domnului, fiind blând, smerit, răbdător și ascultător, povățuit de Duhul Sfânt. Avea o astfel de osârdie pentru rugăciune, încât de multe ori lăsa turma încredințată lui de părinți și se retrăgea într-un loc deosebit, petrecând ziua întreagă în convorbire cu Dumnezeu. La vârsta de nouăsprezece ani a fost luat în garda imperială, slujind ca soldat timp de douăzeci și patru de ani, dovedind mult curaj, mai ales în lupta de la Markellai, unde a salvat viața împăratului, faptă pentru care acesta a voit să-l ia în garda sa personală.
Cu toate acestea, încă din tinerețe, diavolul îl atrăsese pe Ioanichie în rătăcirea iconoclastă, care tulbura atunci toată Biserica prin împărați eretici ce porunceau aruncarea icoanelor din lăcașurile sfinte. Atât de mult fusese înșelat de acea erezie, încât nu voia nici să audă de cinstirea sfintelor icoane. Dar Dumnezeu, voind mântuirea tuturor, l-a izbăvit din această rătăcire într-un chip minunat: pe când se întorcea cu oștile dintr-o campanie spre Apus, trecând pe lângă Muntele Olimpului, un călugăr înainte-văzător, care pustnicea în acel munte, i-a ieșit în cale și, chemându-l pe nume, deși nu se mai văzuseră niciodată, l-a mustrat că trece cu vederea icoana lui Hristos, dacă se numește creștin. Cuprins de pocăință, Ioanichie a cerut și a primit de la împărat îngăduința de a se retrage din oaste și s-a făcut călugăr la mănăstirea Agaures, lângă Brusa.
De acolo a fost trimis la mănăstirea Telaos, apoi a fost primit la mănăstirea Antidion, situată într-un loc mai retras din Olimpul Bitiniei, unde a rămas doi ani în ascultare și în multă osteneală călugărească, învățând acolo, neavând nicio școală, să scrie și să citească, și deprinzând pe de rost treizeci de psalmi. Doritor de viață pustnicească, s-a retras apoi în singurătate pe Muntele Korakocephalos, numit Cap de Corb, iar mai târziu pe Muntele Prusantion. Acolo, din invidie, un călugăr cu nume de Gurie, care căuta slava deșartă a oamenilor, a încercat să-l otrăvească, dar Cuviosul a rămas nevătămat prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu; alți pizmuitori i-au dat foc chiliei sau au încercat să-l străpungă cu toiagul, dar de fiecare dată a fost izbăvit. Prin asceză și rugăciune neîncetată, Sfântul Ioanichie s-a învrednicit de mari și felurite daruri de la Dumnezeu: vindeca suferințele trupești și sufletești, gonea demonii, mergea pe ape și se ridica de la pământ în timpul rugăciunii, ajungând să fie nevăzut de oameni atunci când voia, iar odată a izbăvit din robia bulgarilor o mulțime de greci întemnițați, descuind nevăzut porțile temniței și conducându-i la casele lor.
Avea și darul înainte-vederii, prin care a prevestit moartea năprasnică a împăratului Nichifor și pe cea a fiului acestuia, Stavrichie, întâmplări care s-au și adeverit întocmai. În anul 824, un sobor de o sută de fețe bisericești de seamă, printre care mitropoliții Calcedonului și Niceei, Sfântul Teodor Studitul și Clement Notarul, au venit la dânsul pentru sfat duhovnicesc, iar mai târziu, când împăratul Teofil, el însuși iconoclast, a început să se îndoiască spre sfârșitul vieții de propriile convingeri, a trimis la Cuviosul Ioanichie soli să-i cerceteze cuvântul. Bătrânul a fost neclintit în răspuns, spunând că cei care nu cinstesc icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale sfinților nu vor putea intra în Împărăția lui Dumnezeu, oricât de cuvioasă viață ar duce. Se spune că, în anul următor, pe patul morții, împăratul Teofil a cerut să i se aducă o icoană a lui Hristos, pe care a sărutat-o cu lacrimi mai înainte de a muri, iar Împărăteasa Teodora a restabilit cinstirea icoanelor în anul 843, prin patriarhul Metodie. Cuviosul Ioanichie a trecut la Domnul la 4 noiembrie 846, având nouăzeci și patru de ani, iar la ceasul morții lui, monahii care viețuiau pe Muntele Olimpului au văzut un stâlp de foc înălțându-se spre cer, căruia îngerii îi mergeau înainte, deschizându-i ușile raiului. De la el a rămas rugăciunea: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ție!”.
Tropar, glasul al 8-lea: Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ioanichie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Sfinții Sfințiți Mucenici Nicandru, episcopul Mirelor, și Ermeu, preotul
Sfântul Nicandru a fost luminat cu credința creștină și pus la lucrarea cea sfințită chiar de către Sfântul Apostol Tit, ucenicul Sfântului Apostol Pavel și luminătorul cretanilor, alături de Sfântul Ermeu, preotul, cei doi fiind hirotoniți de același apostol pentru slujirea Bisericii. Întorcând pe mulți elini de la rătăcirea idolească și aducându-i la dreapta credință în Hristos, Sfântul Nicandru a fost prins de păgâni și adus înaintea comitului Livanie, care îl silea cu stăruință să se lepede de Hristos. Văzând că nu poate să-l înduplece, ighemonul a poruncit ca sfântul să fie legat de niște cai iuți, care, fugărind, l-au tărât îndelungă vreme, încât pământul s-a înroșit de sângele lui, trupul fiindu-i sfâșiat de pietre și de lemne, fiind aproape de moarte dacă Dumnezeu nu l-ar fi întărit într-o astfel de încercare.
Abia mai având suflare, a fost aruncat în temniță, unde a fost chinuit cu foame și cu sete, dar Domnul îl hrănea în taină cu pâine cerească și îi tămăduia rănile pricinuite de chinuri. După câtăva vreme a fost scos din nou la întrebare și, neclintindu-se de la mărturisirea sa, a fost spânzurat pe lemn, strujit cu unghii de fier și ars cu făclii aprinse pe trup. Apoi a fost aruncat într-un cuptor cu foc, dar a rămas nevătămat, căci îngerul Domnului, venind la dânsul, a răcorit văpaia cuptorului și l-a păzit nevătămat în mijlocul flăcărilor. Văzând această minune, ighemonul, mâniat și mai mult, a poruncit să i se înfigă cuie de fier în cap, în inimă și în pântece, iar după aceasta i-au săpat o groapă și, încă răsuflând, l-au târât și l-au acoperit cu țărână, săvârșindu-și astfel nevoința muceniciei printr-o moarte aspră și silnică, pentru a viețui de acum înainte în veselia cea fără de sfârșit împreună cu Hristos, Căruia slava Îi este în veci.
Sfântul Ermeu, preotul, hirotonit alături de Sfântul Nicandru de către Sfântul Apostol Tit, a lucrat asemenea lui cu plugul Crucii inimile cele înțelenite ale necredincioșilor, ajutându-i pe mulți să rodească în dreapta credință, și a pătimit pentru Hristos împreună cu fratele său de slujire, fiind numărat alături de el în ceata sfinților sfințiți mucenici care, prin sângele lor, au sfințit pământul pe care l-au stropit cu nevoința lor.
Tropar, glasul al 4-lea: Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfântul Cuvios Gheorghe Mărturisitorul din Drama
Sfântul Cuvios Gheorghe din Drama este un sfânt din epoca contemporană, viețuind între anii 1901 și 1959, fiind cunoscut și ca Noul Mărturisitor din Drama. S-a născut în anul 1901 în orașul Arghiropolis din ținutul Pontului, astăzi Gümüșhane în Turcia, fiu al evlavioșilor creștini Sava și Sofia Karslidis, primind la botez numele de Atanasie. Rămas orfan de ambii părinți de mic copil, a fost crescut împreună cu un frate mai mare și o soră de bunica sa din partea tatălui, care le-a sădit în inimă dragostea de Dumnezeu și de slujbele Bisericii, ducându-i din când în când în pelerinaj la vestita mănăstire Panaghia Sumela din Pont. După moartea bunicii, care i-a dăruit ca binecuvântare o icoană a Maicii Domnului de care nu s-a despărțit toată viața, tânărul Atanasie a plecat împreună cu bunicul său din orașul natal spre Erzurum, apoi spre Tbilisi, în Georgia, intrând în obștea mănăstirii georgiene Noul Athos, unde a învățat limba georgiană și s-a nevoit să deprindă ascultarea, smerenia, răbdarea, privegherea și rugăciunea.
În anul 1917, în vâltoarea Revoluției bolșevice, comuniștii atei au năvălit în acea mănăstire, i-au spânzurat pe toți clericii, iar pe ceilalți membri ai obștii care nu au vrut să se lepede de credință i-au legat lângă o groapă comună și i-au împușcat. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, tânărul novice și câțiva alții au scăpat cu viață. La 20 iulie 1919 a fost călugărit cu numele de Simeon, dar în același an a fost întemnițat și chinuit fără milă de către cei fără de Dumnezeu, suferind chinuri grele în urma cărora i-au căzut dinții și i s-au vătămat picioarele pentru tot restul vieții. A fost eliberat în 1923 și s-a mutat la Suhumi, în Abhazia, iar la 8 septembrie 1925 a fost hirotonit ieromonah de un ierarh georgian, care i-a schimbat numele în Gheorghe.
Deși tânăr și suferind de pe urma chinurilor petrecute, Cuviosul Gheorghe a primit de la Dumnezeu darul dreptei socotințe și al înainte-vederii, pentru care era cinstit deopotrivă de credincioșii ortodocși georgieni, ruși și greci. A plecat în Grecia în anul 1929 și s-a așezat în satul Sipsa, de lângă Drama, unde, deși suferind cu picioarele, a desfășurat o bogată lucrare duhovnicească în mijlocul credincioșilor, povățuindu-i mai ales prin taina spovedaniei, căreia îi dădea o deosebită însemnătate, ținându-i departe de Sfânta Împărtășanie pe cei care nu se pregăteau cu post și pocăință sau care nutreau vrajbă față de semenii lor. În 1936 a călătorit ca pelerin în Țara Sfântă, iar la întoarcere a hotărât să ridice o mănăstire cu hramul Înălțarea Domnului, zidind o modestă biserică și câteva chilii în anul 1939.
Cuviosul Gheorghe era un mare nevoitor, vorbind puțin, fiind smerit și aspru cu sine, dormind doar câteva ore pe o rogojină întinsă pe scânduri, neîmbrăcând decât haine vechi, dar întotdeauna curate, și neavând în hrana sa carne, iar pește numai foarte rar. Deși suferea de anemie și de alte neputințe trupești, primea zilnic mulțime de credincioși și se ruga în biserică în fiecare noapte de la miezul nopții până în zori, săvârșind adesea Sfânta Liturghie chiar înainte de răsăritul soarelui. Prin harisma înainte-vederii a prorocit începutul celui de-al Doilea Război Mondial, precum și războiul civil din Grecia, iar în timpul acestor încercări a ocrotit prin rugăciunile sale cu lacrimi mănăstirea și pe toți credincioșii din împrejurimi. În anul 1959 și-a prevăzut sfârșitul, vestindu-l ucenicilor săi apropiați, iar în zorii zilei de 4 noiembrie, după ce s-a rugat înaintea icoanei Maicii Domnului, rostind rugăciunea „Ușa milostivirii deschide-o nouă”, Cuviosul Mărturisitor Gheorghe și-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Hristos. După trei zile, trupul său, neatins de stricăciune, a fost înmormântat lângă ctitoria sa de mitropolitul Filip al Dramei, iar moaștele sale, binemirositoare, au fost aflate la 9 februarie 2006 de mitropolitul Pavlos al Dramei. Canonizarea sa a fost făcută de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol la 18 martie 2008, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat înscrierea sa în calendarul bisericesc la 28 octombrie 2015, cu zi de pomenire 4 noiembrie.
Tropar: Pe ctitorul cinstitei Mănăstiri a Sfintei Înălțări, pe lucrătorul de taină al plânsului aducător de bucurie, pe învățătorul rugăciunii inimii, al smereniei și al trezviei, pe Cuviosul Gheorghe în cântări să-l cinstim noi, credincioșii, ca pe o laudă nouă a Mărturisitorilor, strigând: purtătorule de chinuri, cu dumnezeiesc ajutor ocrotește-i pe cei ce se roagă ție!