Sfinții Mucenici Galaction și Epistimia
În cetatea Emesei, din Fenicia, viețuia pe vremea împăratului Deciu un om de neam bun, slăvit și bogat, cu numele Clitofon, care avea de soție pe Levchipia, fiica ighemonului Memnont. Aceasta era stearpă și foarte mâhnită din această pricină, căutând ajutor la doctori și la vrăjitori, fără să găsească nicio alinare, căci amândoi soții erau încă necredincioși, ținându-se de religia elinească și fiind sârguitori la templul Artemidei. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ei au cunoscut dreapta credință de la un monah cu numele Onufrie, care i-a învățat tainele lui Hristos și care, mai târziu, la vremea potrivită, i-a botezat pe amândoi, iar Levchipia, zămislind în chip minunat, a născut un prunc pe care l-au numit Galaction. La nașterea lui, bătrânul monah l-a botezat și a prorocit despre el că va urî viața aceasta pământească și o va dori pe cea cerească, proorocie care s-a și împlinit, căci pruncul a crescut cu dorul statornic de Dumnezeu, fiind iscusit și la facerea de cântări bisericești.
La vârsta de douăzeci și patru de ani, tatăl său a voit să-l căsătorească și i-a găsit de soție o tânără fecioară frumoasă și de neam ales, cu numele Epistimia, care era încă păgână. Galaction nu s-a împotrivit voii părintești, dar, prin voia lui Dumnezeu, nunta a fost întârziată o vreme, iar el, vizitând-o pe logodnica sa, i-a vorbit cu blândețe despre Hristos, spunându-i că nu poate să-și împărtășească viața cu ea câtă vreme are o credință necurată, ca să nu mâhnească Duhul Domnului său. Epistimia a primit cu bucurie cuvintele lui și a răspuns că voiește să creadă în Dumnezeul lui și să se boteze, lucru pe care Galaction l-a și împlinit, botezând-o el însuși în râul Chefis, în taină, din pricina vremurilor de prigoană în care era greu să se găsească preoți. Tot atunci a botezat și pe un rob al socrului său, cu numele Eutolmie, care mai târziu s-a făcut monah și a scris viața acestor doi sfinți, păstrând-o până în zilele noastre.
După botez, Epistimia a avut o vedenie minunată, în care a văzut palate frumoase, în care cântau trei cete, una de monahi, alta de fecioare și a treia de bărbați cu aripi de foc, iar Galaction i-a tâlcuit că monahii sunt cei ce și-au lăsat bogățiile și au urmat lui Hristos pe calea cea strâmtă, iar cei cu aripi sunt îngerii care dănțuiesc neîncetat înaintea lui Dumnezeu. Auzind acestea, cei doi logodiți au hotărât să-și păzească fecioria, și-au împărțit averea săracilor și s-au făcut amândoi monahi, retrăgându-se pe Muntele Publion, unde se aflau două mănăstiri, una de bărbați și alta de femei, fără să se mai vadă vreodată unul cu celălalt decât la sfârșitul vieții lor.
Prin osteneală și rugăciune, amândoi au înaintat mult în viața duhovnicească, până când, în vremea prigoanei pornite de dregătorul Ursus împotriva creștinilor, Sfântul Galaction a fost prins și dus legat spre judecată. Văzând aceasta, Sfânta Epistimia a rugat cu lacrimi pe stareța mănăstirii să-i dea voie să meargă și ea după logodnicul și învățătorul ei, ca să primească împreună cu el chinurile pentru Hristos, iar stareța, binecuvântând-o cu durere, a lăsat-o să plece. Ajungând-o pe ostași, Epistimia a strigat după Galaction, rugându-l să n-o lase în urmă, ci s-o ducă și pe ea la cununa muceniciei, așa cum o dusese mai înainte la nevoințele călugărești.
Aduși amândoi înaintea lui Ursus și mărturisind cu hotărâre că sunt creștini, au fost bătuți cu asprime, apoi le-au înfipt trestii ascuțite pe sub unghiile mâinilor și picioarelor, dar sfinții răbdau strigând că slujesc lui Hristos, Dumnezeul cel adevărat, și se leapădă de zeii cei deșerți. După aceste chinuri le-au tăiat mâinile și picioarele, le-au tăiat limbile, iar la urmă le-au tăiat și capetele, săvârșindu-și astfel nevoința muceniciei. Sfântul Galaction avea treizeci de ani, iar Sfânta Epistimia numai șaisprezece ani când s-au mutat la Domnul. Eutolmie, robul cel dintâi botezat de Galaction și care le devenise frate întru Hristos și împreună-nevoitor în luptele călugărești, a îngropat în taină trupurile sfinților mucenici și a scris mai târziu povestea vieții și a muceniciei lor pentru cei de pe vremea sa și pentru cei ce aveau să vină după dânsul.
Tropar, glasul al 4-lea: Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.