Sfinții 33 de Mucenici din Melitina
Slăvitul Ieron avea ca patrie Capadocia, fiind născut în cetatea Tianei dintr-o maică binecredincioasă și temătoare de Dumnezeu, pe nume Stratonica. În vremea cumpliților prigonitori Dioclețian și Maximian, care s-au pornit cu mare râvnă să nimicească credința creștină din Armenia și Capadocia, doi bărbați vicleni, Agricolae și Lisie, au fost trimiși cu poruncă să ucidă pe creștinii care nu se închină idolilor și să înscrie la oaste pe tinerii puternici și buni de război. Aflând Lisie despre Ieron, bărbat tare la trup și viteaz, dar bun și blând la suflet, a trimis ostași să-l ia, dar Ieron, fiind creștin și nevoind să slujească alături de închinătorii la idoli, i-a izgonit pe toți, luând fierul plugului ca armă, încât trimișii s-au întors rușinați la dregător, neputând să-l prindă.
Pentru a se feri de noua ceată de ostași trimisă să-l prindă, Ieron s-a închis o vreme într-o peșteră împreună cu optsprezece creștini binecredincioși, iar nimeni nu îndrăznea să se apropie de el, până când prietenul său Chiriac, trimis de dregător, l-a înduplecat prin cuvinte blânde să se predea de bunăvoie. Înainte de a porni spre Melitina, Ieron a avut o vedenie în care un bărbat în haine albe i-a vestit că drumul pe care va merge nu este pentru un împărat pământesc, ci pentru Împăratul cel ceresc, umplându-i inima de bucurie negrăită, deși o singură grijă îl tulbura, aceea pentru mama sa, bătrână, văduvă și oarbă, pe care a încredințat-o purtării de grijă a lui Dumnezeu.
Ajuns la Melitina, Ieron a fost închis în temniță împreună cu alți treizeci și trei de creștini, pe care i-a îndemnat să nu se supună poruncii dregătorului de a se închina idolilor, ci să-și aducă mai degrabă sufletele ca jertfă de laudă lui Hristos. Toți au primit cu un singur glas acest îndemn, afară de unul singur, Victor, rudă cu Ieron, care, înspăimântat de chinurile suferite, a mituit pe scriitorul numelor osândiților ca să-l șteargă din catastif și să-l elibereze noaptea din temniță, dar a murit chiar atunci, pierzându-și astfel deopotrivă viața, averea și cununa muceniciei pe care ar fi putut-o dobândi.
Înfățișat înaintea dregătorului Lisie și mărturisind cu bărbăție credința în Hristos, Ieron a avut mâna dreaptă tăiată din cot, iar ceilalți frați ai săi de pătimire au fost bătuți fără cruțare. După patru zile, fiind din nou aduși la judecată și stăruind cu toții neclintiți în mărturisirea lor, au fost bătuți cu toiege și apoi duși afară din cetate, unde, plecându-și genunchii și rugându-se lui Hristos să le primească sufletele, au fost tăiați cu sabia la cap, toți treizeci și trei laolaltă cu Ieron, povățuitorul lor. Capul Sfântului Ieron a fost răscumpărat cu aur de un bărbat bogat, pe nume Hrisantie, care a zidit mai târziu pe locul muceniciei o biserică în care a așezat acel cinstit cap, iar mâna cea tăiată a fost dusă, după rânduiala lăsată de sfânt, mamei sale Stratonica, care a primit-o cu lacrimi de durere și de bucurie deopotrivă, mângâindu-se cu gândul că a născut pentru Hristos un fiu mucenic.
Tropar, glasul al 4-lea: Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfântul Cuvios Lazăr din Muntele Galisiei
Sfântul Cuvios Lazăr s-a născut într-un sat din apropierea Magnesiei, în Asia Mică, din părinți de neam bogat, care s-au îngrijit să-i ofere o educație aleasă, dându-l de mic la un dascăl să învețe Sfintele Scripturi. La nașterea sa, după mărturia tradiției, Dumnezeu a făcut să se arate din cer o lumină dumnezeiască care a umplut toată casa, iar pruncul, imediat după naștere, s-a îndreptat de la sine și s-a închinat cu fața spre răsărit, având mâinile așezate la piept cu bună rânduială, semn al sfințeniei pe care avea s-o arate de-a lungul întregii sale vieți. Încă din tinerețe a dorit nespus să se închine la Ierusalim, plecând în acest scop spre Sfânta Cetate.
A petrecut o vreme prin diferite mănăstiri, iar mai târziu a intrat în mănăstirea Sfântul Sava din Palestina, unde a rămas șase ani, fiind hirotonit preot de însuși patriarhul Ierusalimului. Când agarenii au năvălit și au jefuit acea mănăstire, Cuviosul Lazăr s-a dus în Efes și s-a așezat în Muntele Galisiei, din apropierea cetății, unde a întâlnit mai întâi o sihăstrie cu o biserică a Sfintei Mucenițe Marina, alăturându-se acolo unor frați aflați deja în nevoință. După câtăva vreme, văzând că nu se folosea duhovnicește din pricina supărărilor și a tulburărilor pricinuite de oamenii din preajmă, s-a dus la un stareț îmbunătățit care îi vorbi despre o peșteră aflată în vârful muntelui, foarte potrivită pentru pustnicie, dar greu de ajuns, unde mai înainte se nevoise și marele Pafnutie, iar Cuviosul Lazăr a hotărât să se sălășluiască acolo, înfruntând încă de la început tulburările diavolilor, care, înțelegând că vine pierzătorul lor, au început să-l înfricoșeze cu glasuri nedeslușite și cu strigăte străine.
Cu vremea, alți frați s-au adunat în jurul lui, iar locul fiind strâmt și fără nicio chilie sau acoperământ, Cuviosul s-a suit împreună cu cei doisprezece frați adunați laolaltă în vârful muntelui și au zidit acolo o biserică în numele Maicii Domnului, precum și chilii pentru obște, dar și alte chilii pustnicești despărțite, pentru cei care căutau o liniște mai deplină. Sfântul Lazăr și-a făcut apoi un stâlp neacoperit și s-a suit pe el, hrănindu-se numai cu buruieni crude și cu apă, și aceasta doar o dată sau de două ori pe săptămână, îndurând astfel gerul iernii și arșița verii, asemenea marilor nevoitori stâlpnici de odinioară. Prin nevoința și prin rugăciunile sale, a îndurat multe ispite trimise de diavoli, care năvăleau ziua și noaptea prin simțuri și prin gânduri, dar pe toate le-a biruit cu puterea lui Dumnezeu.
A mai trăit cincisprezece ani pe acel munte, săvârșind multe minuni și fiind iubit de arhiereul Efesului, care îi încredințase chiar și purtarea de grijă a unei alte obști de frați. A trecut la cele veșnice la vârsta de șaptezeci și doi de ani, iar la ceasul morții sale, după ce sufletul lui s-a despărțit de trup, s-au petrecut semne minunate care au arătat sfințenia vieții lui.
Tropar, glasul al 8-lea: Cu rugăciunile cele cu priveghere, întru curgerile lacrimilor stâlpul ți-ai udat și cu suspinurile cele din adâncuri, spre însutite osteneli, l-ai făcut roditor. Și ai fost păstor, tuturor dând iertare, Cuvioase Lazăr, părintele nostru, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.