Sfinții Mucenici Evlampie și sora sa, Evlampia
Sfinții Mucenici Evlampie și sora sa Evlampia au trăit pe vremea împărăției lui Maximian, pe la anul 296, când în cetatea Nicomidiei domnea ca dregător Maxim. În vremea aceea, prigoana împotriva creștinilor era cumplită, și mulți dintre credincioși se ascundeau prin munți și prin pustietăți, ferindu-se de mânia stăpânitorilor păgâni. Printre cei refugiați se afla și tânărul Evlampie, care a fost trimis de ceilalți la cetate să cumpere pâine pentru obștea ascunsă. Ajungând la porțile cetății, a văzut afișat un edict imperial care poruncea prigonirea și omorârea creștinilor. În loc să se înspăimânte, Evlampie a citit edictul cu zâmbet și l-a luat în derâdere, socotind o mare nebunie a împăratului faptul că se înarmează nu împotriva vrăjmașilor, ci împotriva unor oameni nevinovați, aducând astfel pustiire chiar asupra propriei sale împărății.
Pentru aceste vorbe, Evlampie a fost prins de slujitorii idolilor și dus înaintea judecătorului, mărturisind fără șovăire că este creștin. Judecătorul, văzându-l tânăr și de înfățișare aleasă, a încercat să îl înduplece cu vorbe măgulitoare, spunându-i că fața lui arată un neam nobil și cinstit, dar Evlampie i-a răspuns cu hotărâre că inima judecătorului este plină de înșelăciune și că pe buzele lui sunt numai cuvinte viclene și făgăduințe deșarte. Mâniat, judecătorul a poruncit să fie supus la chinuri grele: a fost dezbrăcat, întins la pământ și bătut cu vine de bou multă vreme, apoi spânzurat pe un lemn și strujit cu unelte de fier, încât i se vedeau oasele prin rănile cele adânci. Nemulțumit, schingiuitorul a poruncit să-i fie strânse cu curele subțiri degetele de la mâini și de la picioare, până ce încheieturile li s-au desprins din alcătuirea lor firească, iar apoi a pus să fie înroșit în foc un pat de fier pe care mucenicul să fie întins. Sfântul Evlampie și-a făcut semnul crucii și s-a culcat pe acel pat înroșit ca pe un așternut moale, iar trupul lui se topea în văpaie ca o carne pusă la frigere, dar puterea lui Dumnezeu l-a ținut viu, spre mirarea tuturor celor de față.
Dus apoi în capiștea idolilor și îndemnat să se închine lui Marte, zeul războiului, Evlampie a poruncit în schimb idolului să cadă, și acesta s-a sfărâmat în țăndări chiar înaintea privitorilor. Auzind de chinurile fratelui ei, Evlampia a alergat la locul judecății și, stând în mijlocul adunării, a mărturisit la rândul ei că este creștină, rugându-se de prigonitori să fie părtașă la pătimirile fratelui ei pentru Hristos. Amândoi au fost atunci aruncați într-un cazan cu apă în clocot, dar au rămas nevătămați prin puterea lui Dumnezeu, iar la vederea acestei minuni mulți păgâni de față au crezut în Hristos. Judecătorul, neștiind ce să mai facă cu cei doi frați, a hotărât în cele din urmă să fie tăiați de sabie. Duși legați la locul de osândă, Sfântul Evlampie și-a pus singur capul sub sabie și a fost tăiat de ostași, iar Sfânta Evlampia, mai înainte ca sabia să se ridice asupra ei, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, iar ostașii, văzând-o moartă, nu mai au mai tăiat-o. Astfel, frate și soră, au mers împreună la Hristos, Căruia I-au slujit cu credință neclintită, primind împreună cununa muceniciei.
Tropar, glasul al 4-lea: Mucenicii Tăi, Doamne, Evlampie și Evlampia, întru nevoințele lor, cununile nestricăciunii au luat de la Tine, Dumnezeul nostru, că având puterea Ta, pe chinuitori au învins, zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfântul Cuvios Vasian
Sfântul Cuvios Vasian era de neam din Răsărit, din Siria, viețuind ca nevoitor în acele ținuturi încă din tinerețe. În zilele binecredinciosului împărat Marcian, pe la anul 450, a venit din Antiohia la Constantinopol, unde a strălucit atât de mult prin viața sa îmbunătățită, prin faptele cele bune și prin minunile pe care Dumnezeu le lucra prin el, încât însuși împăratul a poruncit să i se zidească o biserică în cinstea sa, biserică ce s-a păstrat multă vreme în cetatea împărătească. Vestea despre sfințenia vieții lui s-a răspândit curând, și mulțime de oameni doritori de viața cea îmbunătățită au venit să se alăture nevoinței lui, încât numărul ucenicilor săi s-a înmulțit până la trei sute de monahi. Printre aceștia se afla și Preacuvioasa Matroana, care, acoperindu-se cu îmbrăcăminte bărbătească pentru a putea viețui în obștea de monahi, a petrecut multă vreme în nevoința călugăriei fără ca taina ei să fie descoperită.
Vasian a trăit astfel, aducând pe mulți la cunoștința și dragostea lui Dumnezeu, tămăduind boli și neputințe prin rugăciunile sale și fiind făcător de nenumărate minuni pentru cei care alergau la el cu credință. La adânci bătrâneți, încărcat de roadele unei vieți întregi puse în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor, Sfântul Cuvios Vasian s-a dus la Domnul, lăsând în urmă o obște înfloritoare de monahi și o pomenire vrednică de cinstire în calendarul Bisericii.
Sfântul Cuvios Teofil Mărturisitorul
Fericitul Teofil s-a născut din părinți creștini într-un sat aproape de cetatea Tiberiapolis, iar la vârsta de numai trei ani s-a luminat cu Sfântul Botez. Părinții lui, oameni cu viață evlavioasă, l-au dus pe copil la Muntele Selenteia, unde l-au aflat pe cuviosul părinte Ștefan Sihastrul și au luat de la el binecuvântare, după care s-au întors la casa lor. Dorul de viața monahală a rămas însă viu în sufletul tânărului Teofil, încât la vârsta de treisprezece ani a plecat în taină de la casa părintească și a mers din nou la muntele acela, cerându-i Cuviosului Ștefan să îl primească drept ucenic în viața călugărească. Sub povățuirea acestui mare nevoitor, Teofil a petrecut trei ani de rugăciune și de desăvârșită ascultare, după care a fost tuns în monahism, primind chipul îngeresc.
Aflând unde se afla fiul lor, părinții lui Teofil au venit la mănăstire și au rugat pe egumen să-l trimită pe Teofil împreună cu alți câțiva frați să întemeieze o nouă mănăstire mai aproape de casa lor, lucru pentru care egumenul a poruncit tuturor monahilor să postească și să se roage, ca să primească un semn de la Dumnezeu cu privire la această cerere. Teofil a viețuit astfel în pace și nevoință duhovnicească până în vremea împăratului iconoclast Leon Isaurul, care a dezlănțuit o cumplită prigoană împotriva cinstirii sfintelor icoane. Pentru statornicia sa în dreapta credință și pentru apărarea cinstirii icoanelor, Teofil a fost supus la multe chinuri și a fost dus la Niceea pentru a fi judecat. Acolo, prin înțelepciunea cuvântului său, Cuviosul Teofil a izbutit să-l convingă pe însuși judecătorul asupra adevărului și a temeiului cinstirii sfintelor icoane, încât acesta, biruit de argumentele lui, i-a dat voie să plece slobod, fără să-l mai pedepsească.