Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași
Sfânta Cuvioasă Parascheva s-a născut la începutul secolului al XI-lea în satul Epivat din Tracia, pe țărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol, dintr-o familie de oameni bogați, de neam bun și cu adevărat credincioși, râvnitori spre cele sfinte. Avea un frate mai mare, pe nume Eftimie, care a învățat carte, s-a călugărit și a ajuns mai târziu episcop al localității Madite, fiind apreciat atât de cârmuitorii Bisericii, cât și de credincioși pentru sfințenia vieții și cultura sa deosebită. Parascheva și-a petrecut copilăria în casa părinților, sub ocrotirea acestora, fiind crescută în frica de Dumnezeu și îndemnată spre fapte bune, post, rugăciune și milostenie.
Pe când avea doar zece ani, a auzit citindu-se într-o biserică cuvintele Mântuitorului care îndeamnă pe oricine voiește să-I urmeze să se lepede de sine și să-și ia crucea. Aceste cuvinte au impresionat-o atât de mult, încât a început să-și împartă hainele celor nevoiași, lucru pe care l-a făcut și în alte împrejurări, fără să țină seama de mustrările părinților ei, care nu înțelegeau încă râvna fiicei lor.
La moartea părinților, Parascheva, moștenind împreună cu fratele ei o mare avere, a dăruit săracilor partea ce i se cuvenea și, părăsind frumusețea acestei lumi, s-a retras în adâncul pustiei. S-a oprit mai întâi la Constantinopol, unde a ascultat cuvinte de învățătură de la călugări și călugărițe cu aleasă viață duhovnicească, iar urmând sfaturile acestora, a părăsit capitala, îndreptându-se spre ținutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea Pontului, nevoindu-se în acel sfânt locaș. De acolo a plecat spre Țara Sfântă, iar după ce s-a închinat la Ierusalim, s-a așezat într-o mănăstire de călugărițe în pustiul Iordanului, unde a viețuit în nevoință ascetică mai mulți ani, până la vârsta de douăzeci și cinci de ani.
Atunci, povățuită de îngerul Domnului, Cuvioasa s-a întors în patria ei și s-a nevoit încă doi ani lângă biserica satului natal, Epivat. Pe la jumătatea veacului al XI-lea, la numai douăzeci și șapte de ani, Parascheva și-a dat sufletul în mâinile Domnului. A fost îngropată ca o străină, fără ca cineva să știe cine este, aproape de malul mării. Mai târziu, în urma unor întâmplări minunate petrecute la mormântul ei, moaștele sale au fost găsite întregi în pământ și au fost puse spre cinstire în biserica Sfinților Apostoli din Epivat, unde au rămas aproape două sute de ani, fiind izvor de nenumărate minuni și vindecări pentru cei care alergau la ele cu credință.
Din pricina frământărilor politice din Balcani, sfintele moaște au fost strămutate de mai multe ori de-a lungul veacurilor: mai întâi la Târnovo, în Bulgaria, unde au rămas 160 de ani, apoi, după cucerirea otomană, la Belgrad, și de acolo la Constantinopol. În cele din urmă, în anul 1641, patriarhul ecumenic Partenie le-a dăruit, drept recunoștință, domnitorului Moldovei Vasile Lupu, care plătise pentru patriarhie datoriile către Poarta Otomană, și astfel cinstitele moaște au fost aduse cu mare cinste la Iași, la mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi, în ziua de 13 iunie 1641. De atunci, Sfânta Cuvioasă Parascheva a devenit ocrotitoarea cea iubită a Moldovei, iar în fiecare an, în preajma zilei de 14 octombrie, sute de mii de credincioși din toată țara vin în pelerinaj la Iași pentru a se închina la racla ei, aflată astăzi în Catedrala Mitropolitană, cunoscută în popor și sub numele de “Vinerea Mare”.
Tropar, glasul al 4-lea: Viață pustnicească și fără gâlceavă iubind și în urma lui Hristos, Mirelui tău, cu dragoste alergând, și jugul cel bun al Aceluia în tinerețile tale luând, cu semnul Crucii bărbătește întrarmându-te împotriva vrăjmașilor celor de gând, și cu luptele pustnicești, cu postul, cu rugăciunile și cu picăturile lacrimilor, cărbunii patimilor ai stins, vrednică de laudă, Sfântă Preacuvioasă Parascheva; și acum, în cămările cerești stând înaintea lui Hristos împreună cu înțeleptele fecioare, roagă-L pentru noi, cei ce cinstim sfântă prăznuirea ta.
Sfinții Mucenici Nazarie, Ghervasie, Protasie și Chelsie
Sfântul Mucenic Nazarie s-a născut la Roma, din tată evreu și din mamă creștină, al cărei nume era Perpetua și care primise Sfântul Botez chiar de la Sfântul Apostol Petru. Ajuns la vârsta cugetării, copilul a ales să urmeze credința mamei sale, fiind botezat de episcopul locului. Luând de la părinți partea de avere ce i se cuvenea, a plecat din Roma la Mediolan (Milano), unde a folosit-o spre milostenie și ajutorarea creștinilor prigoniți în vremea împăratului Nero.
Acolo i-a cunoscut pe gemenii Ghervasie și Protasie, pe atunci întemnițați de ighemonul Anulin, și i-a iubit atât de mult, încât a dorit să pătimească și să moară alături de ei pentru Hristos. Aflând că Nazarie cerceta pe cei închiși și îi întărea în credință, dregătorul cetății a poruncit ca el să fie bătut și izgonit din cetate. În noaptea următoare, maica sa i s-a arătat în vedenie, poruncindu-i să meargă în Galia, ținuturile Franței de astăzi, unde a propovăduit cu mult folos creștinismul. Într-o cetate numită Melia, a luat un copil de trei ani, pe nume Chelsie, l-a botezat și l-a crescut în evlavie, având în el un ucenic credincios.
Aflând stăpânitorul acelei țări, Dionisie, că Nazarie întorsese multe cetăți la Hristos, i-a prins pe amândoi și i-a aruncat în temniță, dar soția dregătorului, mișcată de mila față de copilul Chelsie, l-a înduplecat pe bărbatul ei să-i elibereze pe amândoi. Sfinții s-au mâhnit că nu dobândiseră astfel cununa muceniciei. Plecând mai departe, în cetatea Țimir, au adus multe suflete la Hristos, până când păgânii i-au prins și i-au trimis înaintea împăratului Nero. Acolo, pentru credința lor neclintită, au fost dați să fie mâncați de fiarele sălbatice, dar acestea nu s-au atins de ei; au fost apoi aruncați în mare, dar cei doi mucenici au mers pe valuri ca pe uscat, minune la vederea căreia slujitorii împărătești care fuseseră de față au crezut în Hristos, au primit botezul de la Nazarie și au părăsit curtea împărătească.
Nazarie și Chelsie au mers din nou la Mediolan, unde i-au aflat încă în viață, în temniță, pe Ghervasie și Protasie, și au început iarăși să propovăduiască. Au fost prinși din nou de ighemonul Anulin, care, mirat că scăpaseră vii din mâinile lui Nero, i-a silit să se închine idolilor; neprimind aceasta, i-a bătut și i-a aruncat în temniță alături de Ghervasie și Protasie. Anulin l-a înștiințat pe Nero printr-o scrisoare despre Nazarie, iar împăratul, mâniindu-se, a poruncit ca acesta să fie ucis fără întârziere. Anulin, primind porunca, a scos din temniță pe Nazarie și pe Chelsie și le-a tăiat capetele cu sabia. Moaștele lor au fost luate în taină de un creștin din apropierea cetății și îngropate în casa lui, unde fiica sa, bolnavă, s-a tămăduit îndată ce moaștele au fost aduse înăuntru.
După moartea lui Nazarie și Chelsie, a sosit în cetate comitul Astazie, aflat într-o campanie împotriva moravilor; îndemnat de preoții idolești să-i silească pe Ghervasie și Protasie să jertfească zeilor, și neprimind aceasta, a poruncit ca Ghervasie să fie bătut cu vergi de plumb până a murit, iar lui Protasie i-a tăiat capul cu sabia. Trupurile celor doi frați gemeni, fii ai lui Vitalie și ai Valeriei (ei înșiși mucenici mai înainte), au fost luate în taină de un creștin pe nume Filip, împreună cu fiul său, și îngropate în casa lor.
Moaștele celor patru mucenici, ascunse sub pământ și necunoscute multă vreme, au fost descoperite abia în vremea Sfântului Ambrozie, episcopul Mediolanului, printr-o înștiințare dumnezeiască: mai întâi cele ale lui Ghervasie și Protasie, pe vremea împăratului Teodosie cel Mare, iar mai târziu, pe vremea lui Arcadie și Honorie, și cele ale lui Nazarie și Chelsie. Sfintele lor moaște, proslăvite prin multe vindecări, au fost strămutate cu mare cinste în biserica Sfinților Apostoli din Milano, unde cei patru mucenici sunt pomeniți și cinstiți împreună până astăzi.