Sfânta Magdalena de la Mălainița
Sfânta Magdalena de la Mălainița, numită la naștere Măndălina, s-a născut în anul 1895 într-o familie de oameni credincioși din satul Șciubic, din Valea Timocului, regiune din Serbia de Răsărit locuită de români. Tatăl ei, Milenko Ilić, era de neam sârb, iar mama, Milca, româncă din vechea familie Cătălinici, venită din Transilvania. La botez a primit numele de Măndălina, semn al chemării ei timpurii spre o viață de smerenie și slujire, și din pruncie a arătat dragoste deosebită pentru rugăciune și pentru biserică. Deși în vremea aceea fetele nu erau încurajate să învețe carte, ea a primit de la Dumnezeu darul înțelepciunii și al unei credințe nestrămutate. La nouăsprezece ani, în ziua Întâmpinării Domnului, s-a măritat în satul românesc vecin, Mălainița, locul care avea să-i poarte numele de mai târziu.
Pe imașul pe care păștea oile familiei, Măndălina obișnuia să cânte lui Dumnezeu și să citească neîncetat din cărțile sfinte, iar duminica făcea la fel din strana bisericii satului. Copiii din sat se ascundeau adesea în tufe doar pentru a o privi mergând la biserică, fiind martori ai rugăciunilor ei statornice. Într-o vreme în care comunitatea românească de pe Valea Timocului ajunsese fără calendare ortodoxe după care să cunoască zilele de sărbătoare, Măndălina a reînviat în mijlocul satului rânduiala fiecărei zile din sinaxar, spunând credincioșilor când este post, ce se cuvine să facă și când este zi de Liturghie, învățându-i pe oameni să țină sărbătorile creștinești în locul celor păgâne și ducându-i astfel spre dreapta credință. Avea o vorbă pe care o repeta tuturor celor care veneau la ea pentru un sfat sau pentru vindecare, dându-le încredințarea că Dumnezeu nu doar privește, ci și împlinește rugăciunea celui smerit: "Vede Dumnezeu".
La 15 octombrie 1962, ținând o lumânare în mână și făcându-și semnul crucii până în ultima clipă a vieții, Sfânta Magdalena a trecut la Domnul, fața ei luminându-se ca și cum ar fi văzut pe Hristos venind să-i ia sufletul. Slujba de înmormântare a fost oficiată în catedrala din Negotin, cu mulți preoți și călugări de față, iar lumea aflată acolo a mărturisit despre ea că a fost o sfântă, cum nu se mai născuse alta ca ea. Pe locul unde Măndălina păștea oile și se ruga neîncetat lui Dumnezeu s-a ridicat, după aproape două secole, prima mănăstire românească din estul Serbiei. Pentru viața ei de post, rugăciune și jertfă, pentru mărturia păcii la ceasul morții și pentru rolul ei de călăuză a românismului religios într-o regiune în care identitatea românească este astăzi puternic amenințată, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat-o în ședința din 1 iulie 2025, cu titulatura "Sfânta Magdalena de la Mălainița" și prăznuire la 15 octombrie. Moaștele ei se află astăzi în biserica mănăstirii Mălainița, fiind cinstite cu evlavie de credincioșii români și sârbi de pe ambele maluri ale Dunării.
Tropar, glasul al 4-lea: Pe Sfânta Magdalena să o cinstim cu râvnă, ca pe o podoabă nouă a ținutului Timocului, că, lucrând faptele credinței, prin acestea s-a făcut bineplăcută lui Dumnezeu.
Sfântul Sfințit Mucenic Lucian, preotul din Antiohia
Sfântul Sfințit Mucenic Lucian s-a născut în cetatea Samosata din Siria, dintr-o familie nobilă și dreptcredincioasă. La doisprezece ani a rămas orfan și, eliberat fiind de grijile acestei lumi, a împărțit toată averea rămasă de la părinți săracilor, alegându-și de tânăr o viață strâmtă și aspră, închinată cu totul lui Dumnezeu. Nu bea vin, ci numai apă, primea hrană o singură dată pe zi, iar uneori toată săptămâna nu gusta nimic altceva decât pâine și apă, petrecându-și cea mai mare parte a vieții în rugăciune și lacrimi. A mers la Edesa, la vestitul dascăl Macarie, cunoscut pentru tâlcuirea Sfintei Scripturi, și sub îndrumarea acestuia a sporit mult în cunoașterea cărților sfinte, fiind apoi hirotonit preot în Antiohia datorită învățăturii și sfințeniei vieții sale.
Ca preot, Lucian a condus școala de teologie din Antiohia, numită didascaleion, ai cărei elevi au fost, la începutul veacului al patrulea, majoritatea episcopilor din regiune, printre care s-a numărat și Sfântul Ioan Gură de Aur. Era foarte priceput la scrierea rapidă și frumoasă a cărților, meșteșug din care se hrănea pe sine, dar și pe cei lipsiți, și a pus în slujba Bisericii o nouă copiere a Sfintei Scripturi în limba greacă, îndreptând cu multă grijă greșelile pe care ereticii le strecuraseră în textele sacre de-a lungul vremii, lucrare prin care a întors mulți iudei și păgâni la credința cea adevărată în Hristos.
Când în anul 303 a început prigoana cumplită a împărților Dioclețian și Maximian împotriva creștinilor, Lucian s-a ascuns împreună cu mulți alți credincioși din Antiohia. A fost însă vândut prigonitorilor de către un preot eretic sabelian, pe nume Pangratie, care le-a arătat locul ascunzătorii. Lucian a fost dus la Nicomidia, unde a fost ținut în temniță mulți ani și supus la chinuri pentru a fi convins să se lepede de Hristos, dar a rămas neclintit în mărturisirea sa, propovăduind Împărăția cerurilor chiar înaintea împăratului persecutor. După mulți ani de întemnițare, în vremea împăratului Maximin Daia, Lucian a suferit moartea muceniciei pe la anul 312. Trupul lui mucenicesc a fost aruncat în mare, dar Sfântul i s-a arătat în vedenie unuia dintre ucenicii săi, pe numele Glicherie, poruncindu-i să meargă la malul mării și să-i ia trupul pentru îngropare. Mergând acolo împreună cu alți creștini, Glicherie a văzut niște delfini care duceau cu grijă trupul cel mucenicesc neputrezit, pe care l-au adus la mal, unde a fost îngropat cu cinstea cuvenită de către credincioșii din Antiohia.
Tropar, glasul al 4-lea: Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credința răbdând până la sânge, Sfinte Mucenice Lucian, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.