Sfântul Prooroc Ioil
Sfântul Prooroc Ioil era din seminția lui Ruvin (Ruben), din satul Metomor, și a viețuit cu 800 de ani înainte de nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, prorocind în regatul lui Iuda. Numele lui înseamnă “dragostea lui Dumnezeu”, ori “pârgă”, sau “începătură a lui Dumnezeu”. El a prorocit despre pustiirea Ierusalimului, vestind o secetă cumplită și patru năvăliri de lăcuste menite să pustiască țara, semn al mâniei dumnezeiești pentru păcatele poporului, și a dat sfaturi pentru post, ca fiind cel mai bun mijloc prin care se face milostiv Dumnezeu, îndemnând pe toți la pocăință sinceră.
Ioil a mai prorocit venirea Sfântului Duh peste tot trupul în vremurile mesianice, spunând că fiii și fiicele oamenilor vor prooroci, bătrânii vor visa vise și tinerii vor vedea vedenii, proorocie amintită chiar de Sfântul Apostol Petru în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, când a explicat mulțimii adunate că Apostolii nu erau beți, ci Duhul Sfânt lucra prin glasul lor, întocmai precum prorocise mai înainte Ioil. Tot el a descris înfricoșata Judecată de obște, care avea să se petreacă la Ierusalim, în Valea lui Iosafat. Apoi s-a sfârșit cu pace și a fost îngropat în pământul său.
Tropar, glasul al 2-lea: A prorocului Tău, Doamne, Ioil pomenire prăznuind, printr-însul Te rugăm: mântuiește sufletele noastre!
Sfântul Mucenic Uar
Sfântul Mucenic Uar a trăit în Egipt pe vremea împăratului Maximilian, fiind ostaș viteaz în armata romană și creștin în taină, tăinuindu-și credința de frica închinătorilor la idoli. Noaptea, înconjura temnițele în care erau ținuți credincioșii, mituia străjerii cu aur, intra la mucenici, le săruta legăturile, le spăla sângele, le oblojea rănile, le dădea hrană și îi ruga să mijlocească milă de la Domnul pentru el.
În anul 304, oamenii împăratului au prins în pustiul Egiptului șapte dascăli creștini, pe care i-au aruncat în temniță, flămânzi, opt zile fără hrană. Uar a mers la ei noaptea, le-a adus de mâncare și, căzând la picioarele lor, le-a mărturisit dorința de a pătimi alături de ei, deși se temea de cumplitele chinuri. Sfinții l-au încurajat să li se alăture, iar Uar a petrecut toată noaptea cu ei în temniță, ascultându-le învățăturile.
Unul dintre cei șapte, sleit de puteri din pricina rănilor mai vechi, a murit chiar în acea temniță. Așa că, dimineața, când slujitorii au venit să-i ducă pe cei șapte la judecată, l-au găsit pe Uar șezând între ei, luând locul celui adormit. Aduși înaintea dregătorului și siliți să jertfească idolilor, toți au refuzat, fiind dezbrăcați și bătuți fără milă peste rănile mai vechi. Dregătorul, mirându-se că numără doar șase, a aflat că Uar se dăduse pe sine drept al șaptelea, mărturisind că e creștin. Mâniat că un ostaș al împăratului trecuse la creștini, dregătorul a poruncit ca el să fie spânzurat gol de un lemn și chinuit separat, pentru a vedea care parte va birui.
Uar a fost bătut cu toiege peste tot trupul, apoi sfâșiat cu unghii de fier pe coaste; pironit cu capul în jos pe lemn, i-au jupuit pielea de pe spate și i-au tăiat carnea cu brice, iar pântecele i-a fost bătut cu toiege ghimpate până ce i s-au rupt măruntaiele și au căzut la pământ. Chinuit astfel timp de cinci ceasuri, Sfântul Uar și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Trupul lui a fost aruncat afară din cetate, spre mâncarea câinilor, pe un morman de stârvuri. A doua zi, ceilalți șase dascăli au fost scoși din temniță, chinuiți din nou și uciși prin sabie, trupurile lor fiind de asemenea aruncate afară din cetate și îngropate noaptea de creștini tăinuiți.
Tropar, glasul al 4-lea: Mucenicul Tău, Doamne, Uar, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfânta Cleopatra
Sfânta Cleopatra era o văduvă originară din Palestina, al cărei bărbat, căpitan, murise în Egipt. Aflându-se de față la mucenicia Sfântului Uar, noaptea următoare a luat în taină, împreună cu slugile ei, trupul chinuit al sfântului de pe mormanul de stârvuri și l-a îngropat într-o cămăruță din propria ei casă, aprinzându-i zilnic lumânări și tămâie.
După câțiva ani, când prigoana s-a mai potolit, Cleopatra a voit să se întoarcă în patria ei, luând cu sine moaștele. A cerut dregătorului, printr-un dar, îngăduința de a lua trupul soțului ei pentru a-l îngropa cu cinste acasă; primind încuviințarea, a luat în schimb moaștele Sfântului Uar și le-a așezat în satul ei natal, Edra, aproape de Muntele Tabor, lângă mormintele părinților ei. Mulțimea credincioșilor care veneau acolo pentru tămăduiri a determinat-o să zidească o biserică în cinstea sfântului.
Fiul ei, Ioan, fiind atunci în vârstă cuvenită, Cleopatra a mijlocit pentru el o dregătorie în oastea împăratului, pe care a și obținut-o chiar în vremea zidirii bisericii; ea a hotărât însă ca fiul ei să nu îmbrace haina ostășească decât după sfințirea lăcașului. La sfințire, moaștele Sfântului Uar au fost așezate pe un pat de mult preț, cu brâul și haina ostășească destinate lui Ioan deasupra lor, spre binecuvântare. În timpul ospățului de după slujbă, însă, copilul s-a îmbolnăvit brusc de friguri cumplite și a murit în miezul nopții, înainte de a apuca să intre vreodată în slujba ostășească pentru care fusese numit.
Îndurerată peste măsură, Cleopatra a alergat la mormântul sfântului, reproșându-i cu amar că nu i-a apărat fiul. Adormind de osteneală lângă mormânt, i s-a arătat în vedenie Sfântul Uar, ținându-l pe Ioan de mână, amândoi luminați ca soarele, în haine albe și cu cununi pe cap, spunându-i că l-a luat pe Ioan în oastea Împăratului ceresc, o slujire mult mai înaltă decât cea pământească; iar tânărul Ioan însuși a rugat-o pe mama sa să nu-l ceară înapoi în lumea cea trecătoare. Mângâiată de această arătare, Cleopatra și-a împărțit averile la săraci și a rămas să viețuiască lângă biserica sfântului, în post și în rugăciune neîncetată, primind în fiecare duminică noi vedenii ale celor doi. După șapte ani de o asemenea viață, a adormit ea însăși întru Domnul, fiind îngropată alături de fiul ei, lângă mormântul Sfântului Uar.
Sfântul Cuvios Ioan de la Rila
Sfântul Cuvios Ioan de la Rila s-a născut în satul Skrino, din hotarele cetății Sredets, dintr-o familie de oameni dreptcredincioși. Rămas orfan de tânăr, și-a împărțit puținele bunuri rămase săracilor și, luând chip monahicesc, s-a nevoit întâi pe un munte înalt și pustiu, hrănindu-se doar cu buruieni sălbatice, până ce niște tâlhari l-au bătut cumplit și l-au izgonit de acolo. Plecând de pe acel munte, s-a sălășluit în pustiul Rilei și, intrând într-un copac scorburos, a petrecut acolo șaizeci de ani în post, în rugăciune neîncetată și în lacrimi, fără să mai vadă față de om, ci numai fiare sălbatice; văzând Dumnezeu răbdarea lui cea mare, a făcut să crească în acel loc mazăre, cu care sfântul s-a hrănit ani îndelungați.
Niște păstori, aflându-l din întâmplare, au răspândit vestea despre el, și mulțime de oameni au început să vină la dânsul, aducând bolnavi, pe care el îi tămăduia prin rugăciune. S-a adunat astfel în jurul lui o mică obște, care a zidit o biserică în peștera apropiată și apoi o mănăstire, având pe cuviosul drept începător și păstor duhovnicesc. Ajungând la adânci bătrânețe, Sfântul Ioan s-a sfârșit cu pace. A fost îngropat de ucenicii săi, cărora li s-a arătat după o vreme, poruncindu-le să-i mute moaștele la Sredets; descoperind mormântul, aceștia au aflat trupul întreg, nestricat și cu bună mireasmă, și l-au mutat cu cinste la Sredets, punându-l întâi în Biserica Sfântului Evanghelist Luca, iar mai târziu într-o biserică zidită anume pentru el.
Trecând multă vreme, un rege ungur, pornind cu oaste asupra pământului grecesc, a ajuns la Sredets și, auzind de minunile sfântului, a poruncit ca racla cu moaștele lui să fie dusă cu cinste în țara sa, în cetatea Ostrogoma (Esztergom). Arhiepiscopul de acolo, nevrând la început să creadă în sfințenia unui sfânt necunoscut din scripturile vechi și hulindu-l, a amuțit pe neașteptate; recunoscându-și păcatul, a alergat la raclă, s-a pocăit, iar sfântul i-a dezlegat îndată limba. După multe alte minuni săvârșite pe pământul unguresc, regele, uimit, a împodobit racla cu argint și aur și a trimis moaștele înapoi la Sredets cu mare cinste.
Mai târziu, odată cu refacerea puterii bulgare sub binecredinciosul împărat Ioan Asan, acesta, ajungând cu oastea la Sredets, s-a închinat cu evlavie sfintei racle și a mutat cu slavă moaștele Sfântului Ioan în noua capitală, Târnovo, prin mijlocirea patriarhului Vasile, așezându-le într-o biserică zidită anume pentru acest scop. Ziua de 19 octombrie a rămas în calendar ca zi de prăznuire a acestei strămutări a sfintelor sale moaște.
Tropar, glasul 1: Viața ta s-a arătat temei al pocăinței și chip al blândeții, pildă de trezvie și de nepătimire asemenea cu a îngerilor. Roagă-L pe Hristos Dumnezeul nostru, Părinte Ioan, pentru sufletele noastre.