Sfântul Prooroc Ioil
Sfântul Prooroc Ioil era fiul lui Petuel, din seminția lui Ruben, și a viețuit cu aproape opt veacuri și jumătate înainte de Întruparea Mântuitorului, prorocind în regatul lui Iuda. Numele lui se tâlcuiește „dragostea lui Dumnezeu”, iar cartea pe care a alcătuit-o, păstrată în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, vestea o secetă cumplită și patru năvăliri de lăcuste menite să pustiască țara, semn al mâniei dumnezeiești pentru păcatele poporului. Prin aceste imagini ale pustiirii, proorocul îndemna pe toți la post și la pocăință sinceră, arătând că aceasta este calea prin care omul poate dobândi din nou milostivirea Celui de Sus.
Ioil a primit de la Dumnezeu și descoperirea unor taine de mare însemnătate pentru veacurile viitoare: a vestit revărsarea Duhului Sfânt peste tot trupul în vremurile mesianice, spunând că fiii și fiicele oamenilor vor prooroci, bătrânii vor visa vise și tinerii vor vedea vedenii. Această proorocie a fost amintită chiar de Sfântul Apostol Petru în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, când a explicat mulțimii adunate că Apostolii nu erau beți atunci când grăiau în limbi felurite, ci Duhul Sfânt lucra prin glasul lor, întocmai precum prorocise mai înainte Ioil.
Tot el a descris cu putere înfricoșata Judecată de obște, care, după cuvântul lui, avea să se petreacă la Ierusalim, în Valea lui Iosafat, numită și Valea Judecății, chemând poporul să se întoarcă din toată inima la Domnul mai înainte de venirea acelei zile mari și înfricoșate. Ajungând la adânci bătrâneți, Sfântul Ioil s-a sfârșit cu pace și a fost îngropat cu cinste în pământul său.
Tropar, glasul al 2-lea: A prorocului Tău, Doamne, Ioil pomenire prăznuind, printr-însul Te rugăm: mântuiește sufletele noastre!
Sfântul Mucenic Uar
Sfântul Mucenic Uar a trăit în Egipt pe vremea împăratului Maximian, fiind ofițer în armata romană și creștin în taină, fără ca cei din preajma lui să cunoască adevărata lui credință. În anul 304, oamenii împăratului au prins în pustiul Egiptului șapte dascăli creștini, pe care i-au aruncat în temniță pentru mărturisirea lor în Hristos. Uar mergea pe ascuns la ei, le aducea cele de trebuință și îi slujea cu multă râvnă, minunându-se de răbdarea lor în chinuri și simțindu-se el însuși slăbit în statornicie pe lângă tăria acelor bărbați.
Unul dintre cei șapte, sleit de puteri din pricina rănilor, a murit în chiar acea temniță. Așa că, în dimineața următoare, când slujitorii împăratului au venit să-i ducă pe cei șapte la judecată, l-au găsit pe Uar șezând între ei, luând locul celui adormit, ca să poată duce la îndeplinire alături de ei lupta cea mucenicească. Aduși înaintea dregătorului și siliți să jertfească idolilor, toți au refuzat cu hotărâre, fiind dezbrăcați și bătuți fără milă peste rănile pe care le aveau dintr-o pedeapsă anterioară.
Văzând tirania nedreaptă cu care erau tratați tovarășii lui de suferință, Uar s-a aprins cu mai multă râvnă pentru Hristos. Dregătorul, înfuriat că un ostaș al împăratului trecuse la creștini, a poruncit ca el să fie biciuit cu vergi uscate peste trupul gol, după care a fost legat de un lemn și i s-a tăiat încet, bucată cu bucată, trupul, până ce sfântul și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Trupul lui mucenicesc a fost aruncat apoi pe un morman de gunoaie, fără nicio cinste.
O femeie palestiniană, văduva unui ofițer imperial, pe nume Cleopatra, aflată de față la mucenicia lui, a luat în taină moaștele de pe gunoi și le-a îngropat în casa ei. Mai târziu a cerut îngăduința dregătorului ca, fiind văduvă de ofițer, să poată lua trupul soțului ei mort și să îl ducă înapoi în Palestina, dar în locul oaselor bărbatului ei a luat de fapt sfintele moaște ale lui Uar, ducându-le cu sine în patria ei.
Tropar, glasul al 4-lea: Mucenicul Tău, Doamne, Uar, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfânta Cleopatra
Sfânta Cleopatra era originară din Edra, o localitate aflată în apropierea Muntelui Tabor, în Palestina, și rămăsese văduvă a unui ofițer al armatei imperiale. Aflându-se în Egipt în clipele muceniciei Sfântului Uar, a fost martoră la chinurile lui și, după ce trupul acestuia a fost aruncat pe o grămadă de gunoaie, l-a luat în taină de acolo și l-a îngropat cu evlavie în propria ei casă, neîngăduind ca rămășițele sfântului să fie pângărite mai departe.
Spre a putea pleca din Egipt cu sfintele moaște fără să trezească suspiciuni, Cleopatra a cerut dregătorului locului învoirea de a duce trupul soțului ei, mort cu vreme înainte, înapoi în Palestina, lucru pe care acesta i l-a încuviințat fără zăbavă, fiind văduvă de ofițer. În locul oaselor bărbatului ei, a luat cu sine moaștele Sfântului Mucenic Uar și le-a așezat cu cinste în satul ei de naștere, ridicând chiar acolo o biserică în numele sfântului, loc unde mulți bolnavi aveau să găsească tămăduire prin rugăciunile lui.
Cleopatra avea un fiu mult iubit, pe nume Ioan, ajuns la rangul de ofițer, care a murit însă pe neașteptate, sporindu-i durerea peste măsură. În chinul ei, mama îndurerată a mers la mormântul sfântului și i-a reproșat că nu i-a apărat fiul de moarte. Atunci Uar i s-a arătat în vedenie, ținându-l pe Ioan în brațe, amândoi strălucind ca soarele, și i-a spus că fiul ei se află acum în oastea cea cerească, nu în armata acestei lumi trecătoare, fiind o slujire mult mai înaltă decât cea pământească.
Mângâiată de această arătare, Cleopatra și-a vândut toate averile, le-a împărțit la săraci și a rămas să viețuiască alături de biserica sfântului, în post și în rugăciune neîncetată, până ce, după câțiva ani, a adormit ea însăși întru Domnul, fiind cinstită de Biserică împreună cu fiul ei laolaltă cu Sfântul Mucenic Uar.
Sfântul Cuvios Ioan de la Rila
Sfântul Cuvios Ioan de la Rila s-a născut în anul 876, în satul Skrino, din apropierea cetății Sredets, astăzi Sofia, dintr-o familie de oameni dreptcredincioși, fiind crescut în învățătura cărților bisericești. Rămas orfan de tânăr, și-a împărțit puținele bunuri rămase de la părinți săracilor și, pentru a se ține departe de ispitele lumii, s-a făcut păstor de vite în slujba unui om aspru și răzbunător. Se spune că, odată, rătăcindu-i-se un vițel din turmă, băiatul s-a rugat cu multă căldură lui Dumnezeu și, neputând trece râul Struma umflat de ape, și-a întins pe valuri cămașa cea zdrențuită, făcându-și semnul crucii, și a trecut peste apă ca pe uscat, ținând vițelul în brațe.
Mai târziu, lăsând cu desăvârșire viața din lume, a luat asupra sa chipul monahicesc și s-a nevoit întâi pe un munte înalt și pustiu, hrănindu-se doar cu buruieni sălbatice, până ce niște tâlhari l-au bătut cumplit și l-au izgonit de acolo din îndemnare diavolească. Plecând de pe acel munte, s-a sălășluit în pustiul Rilei și, intrând într-un copac scorburos, a petrecut acolo șaizeci de ani în post, în rugăciune neîncetată și în lacrimi, fără să mai vadă față de om, ci numai fiare sălbatice; văzând Dumnezeu răbdarea lui cea mare, a făcut să crească în acel loc mazăre, cu care sfântul s-a hrănit ani îndelungați.
Niște păstori, aflându-l din întâmplare, au răspândit vestea despre el, și de atunci mulțime de oameni au început să vină la dânsul, aducând bolnavi și pe cei tulburați de duhuri necurate, pe care el îi tămăduia prin rugăciune. Spre a nu cădea pradă slavei deșarte pentru aceste minuni, cuviosul s-a retras pe un pisc înalt și stâncos, unde a viețuit alți șapte ani sub cerul liber, asemenea sfinților stâlpnici, până ce vestea despre marele sihastru a ajuns la binecredinciosul țar bulgar Petru I, care a călătorit până în munții Rilei doar pentru a-l vedea de la distanță și a i se închina.
În cele din urmă, Sfântul Ioan a primit sub povățuirea sa câțiva ucenici, care au zidit o biserică și o mănăstire chiar lângă peștera sa, având pe cuviosul drept începător și păstor duhovnicesc. Cu cinci ani înainte de sfârșitul său a scris de mâna sa un testament către ucenicii lui, dovedindu-se un mare cunoscător al Scripturii și un ales îndrumător duhovnicesc al monahilor. A trecut la cele veșnice cu pace la optsprezece august, în anul 946, la șaptezeci de ani, iar la scurtă vreme după adormirea sa, moaștele sale, aflate întregi și pline de bună mireasmă, au fost mutate, din porunca țarului Petru I, la Sredets, mutare care a avut loc chiar la nouăsprezece octombrie, zi rămasă de atunci ca prăznuire principală a cuviosului.
Tropar, glasul 1: Viața ta s-a arătat temei al pocăinței și chip al blândeții, pildă de trezvie și de nepătimire asemenea cu a îngerilor. Roagă-L pe Hristos Dumnezeul nostru, Părinte Ioan, pentru sufletele noastre.